Cine ești Tu?

O întrebare pe care o auzim tot timpul. Cine ești Tu, Isuse?

Paul David, Bisarc

Dintotdeauna, și chiar de la început, omului i-a fost greu să înțeleagă, și să accepte, și să creadă: cine este Isus? Iată-l pe Ioan:

Mat. 11:

2 Ioan a auzit din temniță despre lucrările lui Hristos,

3 și a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: „Tu ești Acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?”

4 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Duceți-vă de spuneți lui Ioan ce auziți și ce vedeți:

5 Orbii își capătă vederea, șchiopii umblă, leproșii sunt curățiți, surzii aud, morții înviază, și săracilor li se propovăduiește Evanghelia.

6 Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” †

Cine ești Tu, Isuse? întreabă omul. Dar Domnul nu răspunde direct. Ci „drept răspuns” (cum scrie Matei), El spune doar că face lucrurile pe care numai Dumnezeu poate să le facă. Și e adevărat, nimeni n-ar fi putut să-L contrazică pentru că vedeau cu ochii lor. Mai rămâne ca omul să și vrea adevărul, dacă nu cumva are interese meschine. În ziua de azi, a vremurilor apostaziei, sunt mulți care întreabă același lucru. Și ce alt răspuns e mai potrivit decât cel al Domnului?

Ar trebui să răspundem și noi, așa cum o face El: Hristos a fost singurul om pe pământ vreodată care ne-a arătat că are puterea lui Dumnezeu, pe care chiar a dat-o altora mai departe, să facă semne și mai mari ca ale Lui. Astfel, după trei secole de cruntă prigoană (cea mai mare din istorie) creștinătatea număra 15% din populația imperiului roman; un număr enorm, dat fiind că până atunci fuseseră vânați și uciși cu scopul declarat de a fi exterminați.

Multe neamuri au fost exterminate de-a lungul timpului, populații întregi, și au dispărut în negura istoriei pentru totdeauna. Dar efortul crunt al celui mai mare imperiu de a extermina ucenicii lui Isus... nici o putere omenească nu l-ar fi putut împiedica.

Deci cine ești Tu, Isuse? Dacă vrea un om adevărul, îl poate găsi. Altfel, fraților, scuturați-vă praful† de pe sandale.

Pe cine să cred?

Niciun om vreodată nu a avut putere asupra vieții și morții – cu o singură excepție: Hristos Isus.

Niciun om vreodată nu a avut putere asupra naturii – cu o singură excepție: Hristos Isus.

Niciun om vreodată nu a cunoscut gândurile ascunse ale altora – cu o singură excepție: Hristos Isus.

Niciun om vreodată nu a știut ce se va întâmpla în viitor – cu o singură excepție: Hristos Isus și Cuvântul lui Dumnezeu.

Noi pe cine să credem? Pe Buda, pe Mahomed? Aceștia n-au emis niciodată vreo profeție, că s-ar fi făcut de râs. Nici n-au avut vreo putere altfel decât cea omenească, pentru că nu erau altceva decât oameni.

Isaia 41:

21 „Apărați-vă pricina, – zice Domnul – arătați-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov.

22 „Să le arate, și să ne spună ce are să se întâmple; care sunt proorociile pe care le-ați făcut vreodată? Spuneți, ca să luăm seama la ele, și să le vedem împlinirea; sau, vestiți-ne viitorul.

23 Spuneți-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să știm că sunteți dumnezei, faceți măcar ceva bun sau rău, ca să vedem și să privim cu toții.

24 Iată că nu sunteți nimic și lucrarea voastră este nimic; o scârbă este cine vă alege pe voi. †

Atunci pe cine să credem? Să-i credem pe premiații Nobel, să credem lumea științei, noul idol al oamenilor? Dar toți mor ca muștele, sunt neputincioși ca ultimul dintre oameni.

Isaia 51:

6 „...cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrențe ca o haină, și locuitorii lui vor muri ca niște muște...” †

De pildă, Einstein însuși s-a dovedit a fi la fel de neputincios ca ultimul dintre oameni. Căci ce deosebire este între Einstein și leneșul lui Creangă (acela cu „muieți-s posmagii”) când trag, amândoi, concluzia vieții pe pământ? Amândoi mor și putrezesc la fel, nu e nicio deosebire, mai contează (pentru ei) cum au trăit? Au ajuns amândoi la fel. Rezultatul final contează*. Vorbesc și eu aici cum vorbesc ei. Pentru că omul ajunge țărână la loc, și nu poate altfel, fie el chiar și laureat Nobel. Și ce-i mai pasă țărânei de ce a fost ea (tot țărâna) când era om? Pentru o clipă doar, a veșniciei. N-ar fi fost cumva mai bine să nu fi avut deloc parte de chinul acestei vieți?

Iar dacă s-ar aduna toți savanții pământului la un loc, tot n-ar putea să facă nici măcar o singură celulă vie, darămite un firicel* de iarbă – și noi să-i credem pe muribunzii și neputincioșii aceștia?

De aceea, vom crede pe Acela care, în toate, s-a arătat a fi Dumnezeu întrupat.

A trecut vremea și va spune cineva că toate au fost cândva demult. De ce nu și astăzi? Pentru că nu mai e nevoie.

Nu mai e nevoie

Ei bine, tocmai pentru că nu mai e nevoie, nici nu mai avem parte de semne ca acelea de la început. Pentru că temelia a fost pusă, o lucrare care s-a încheiat. Noi acum, și toți sfinții, suntem zidiți pe o temelie gata pusă:

Efes. 2:

19 Așadar, voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu,

20 fiind zidiți pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.

21 În El toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un Templu sfânt în Domnul.

22 Și prin El și voi sunteți zidiți împreună, ca să fiți un lăcaș al lui Dumnezeu, prin Duhul. †

De ce nu și astăzi? Pentru că ce au oamenii astăzi n-au avut niciodată înainte: Biblia tipărită, oricărui om de pe pământ. Practic, orice om pe pământ poate avea o Biblie tipărită, în limba lui, să o poată înțelege. Lucrul acesta depășește orice a fost vreodată în vechime: pentru că scripturile se află în mâna omului, la îndemână. Pentru că textul acela e scris de Dumnezeu. Pentru că e simplu, ușor să vezi că omul n-ar fi avut cum să scrie așa ceva. Pentru că orice au scris oamenii vreodată arată ca o biată compunere de școlar începător și nepriceput, față de scripturile lui Dumnezeu. Și în ultimă instanță, suntem chemați să credem cu inima, nu să vedem cu ochii.

Omul fără viclenie

Ioan 1:

47 Isus a văzut pe Natanael venind la El, și a zis despre el: „Iată cu adevărat un israelit, în care nu este vicleșug.” †

Meschinele interese ale acestei lumi orbesc omul, să nu vadă adevărul. Dar cel care e sincer și care pune preț pe adevăr, omul fără viclenie, va recunoaște faptul acesta: nimeni atunci, când era El aici cu oamenii, nu a îndrăznit să scrie sau să spună ceva împotriva celor pe care le făcea El. Pentru că nu aveau cum. Toate erau în văzul tuturor, noroadele veneau la El mulțimi mari, din toate părțile, iudei sau neamuri. De aceea nu a rămas nimic, nici de la dușmanii Lui, care să pună la îndoială faptele Lui, erau prea mulți martori. Și nici mult timp după aceea, cât timp martorii Lui erau în viață.

Cel care e sincer și care pune preț pe adevăr, omul fără viclenie, ascunde lucrurile acestea în inima lui. Atunci orice îndoială pe care ar fi avut-o, se risipește.

El, Hristosul, El este Hristosul, El este Adevărul†.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆

Vezi și:

Ce este omul?

Dacă ar ști oamenii de știință ce este omul, ar trăi. Dar mor toți ca muștele, ei și bogații pământului la fel.

Paul David, Bisarc

Două lucruri sunt importante (și chiar trei):

• Dumnezeu este duh†.
• Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Lui†.

În plus, cei în Hristos sunt copii† ai lui Dumnezeu. Și pentru că fiii sunt ai Lui, atunci cum este El, Tatăl, așa sunt și ei. Omul deci este duh, ca și Dumnezeul care l-a făcut, duh numit în Biblie „duhul omului”:

Zah. 12:

1 ...Domnul, care a întins cerurile și a întemeiat pământul, și a întocmit duhul omului din el.

1Cor. 2:

11 În adevăr, cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el?... †

Legat de duh este sufletul, într-o îmbinare inaccesibilă minții omenești. Cu greu am putea deosebi duhul de suflet. Și totuși, Pavel spune:

Evr. 4:

12 ...Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii. †

Pentru că duhul nu poate fi perceput de mintea omului, a venit Cuvântul, care este Hristos, să ne ajute puțin. Vom înțelege atât cât ne este dat, pas cu pas.

Este scris: „vă voi pregăti un loc”† (în ceruri) și „acolo unde sunt Eu, să fiți și voi”† (în ceruri) – cum deci va fi aceasta dacă unii au murit și nu mai au trup? Dar trupul este doar o locuință pentru om, în vreme ce omul este duh, ca și Dumnezeul care l-a făcut. Despre locuința aceasta care este trupul, să ascultăm câte ceva din Scripturi:

2Cor. 5:

1 Știm, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veșnică.

2 Și gemem în cortul acesta, plini de dorința să ne îmbrăcăm peste el cu locașul nostru ceresc,

3 negreșit dacă atunci când vom fi îmbrăcați nu vom fi găsiți dezbrăcați de el.

4 Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsați; nu că dorim să fim dezbrăcați de trupul acesta, ci să fim îmbrăcați cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghițit de viață.

2Pet. 1:

13 Dar socotesc că este drept, cât voi mai fi în cortul acesta, să vă țin treji aducându-vă aminte;

14 căci știu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos.

15 Îmi voi da osteneala dar, ca, și după moartea mea, să vă puteți aduce totdeauna aminte de aceste lucruri. †

Trupul este un cort, o casă, în care locuiește duhul. Când moare, omul și-a pierdut locuința aceasta, dar prin Hristos, va primi alta, veșnică – un trup ceresc, desăvârșit. Pavel vorbește (mai sus) de dorința noastră de a nu muri deloc trupește, împlinită celor vii la venirea Domnului.

Este mult mai ușor de înțeles pentru oameni când e vorba de suflet. De aceea, de multe ori Scriptura se referă la „suflet” pentru a simplifica lucrurile. Este desigur esențial să putem citi Scriptura ca pe o carte obișnuită, nu excesiv de complicată. De pildă,

1Împ. 17:

21 ...„Doamne, Dumnezeule, Te rog, fă să se întoarcă sufletul copilului în el!”

Luca 12:

20 ...Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul.”

Apoc. 6:

9 ...am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiați... †

Greu ar putea omul să deosebească duhul de suflet. De aceea, când citim „fă să se întoarcă sufletul copilului în el” vom înțelege și „fă să se întoarcă duhul copilului în el”. De altfel, este scris, „până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat”†, ceea ce confirmă cele spuse. Să fi fost scris „până nu se întoarce sufletul la Dumnezeu”, am fi înțeles același lucru.

Duhul este cel care determină ce este și ce face omul. Dacă omul vorbește, este duhul din el care îl conduce. Voința, dorința, etc. sunt supuse duhului.

Și sufletul, la rândul lui, este puternic influențat de duh. Interesant totuși, stările sufletești (ca veselia, tristețea, plânsul) nu reflectă în mod necesar un duh sfânt. Sunt oameni „sufletești” care nu sunt duhovnicești deloc. Închinarea la Dumnezeu, dacă e curată, e în duh†.

Scripturile se referă deseori la om ca fiind un suflet, cum de altfel se întâmplă și în vorbirea firească („Sufletele care au venit cu Iacov în Egipt...”†) În cuvinte ca „sufletul care păcătuiește, acela va muri”† prin suflet vom înțelege om, iar prin moarte vom înțelege veșnicia în iazul de foc, unde vor fi munciți* veșnic. Pentru un astfel de destin nici nu există un cuvânt mai potrivit decât cuvântul moarte.

Am văzut deci că Dumnezeu este duh. Duhul este cel care a făcut tot ce este, inclusiv lumea materială. Duhul deci este totul, iar trupul este nimic:

Ioan 6:

63 „Duhul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic; cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh și viață.” †

Musafiri nepoftiți

Acum, dacă locuința duhului este trupul, după cum într-o casă pot locui mai mulți oameni, tot așa trupul omului poate găzdui† mai multe duhuri (de draci). Duh de neputință†, de batjocură, de ghicire†, de ceartă†, și câte mai sunt cele rele pe pământ. Și după cum într-o casă pot intra și musafiri – poftiți sau nepoftiți – tot așa omul primește duhuri în vizită†, poftite sau nu. A pățit-o așa chiar Petru† („Înapoia Mea, Satano”). Pavel scrie și el despre un incident† similar, la masă cu iudeii. Și iarăși similar†, despre Iacov și Ioan: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți!”

Dar dacă asemenea lucruri au fost spuse despre Petru, piatra† de temelie a bisericii, poate că ar trebui și noi să ne mai smerim puțin din mândria că suntem credincioși. E cu siguranță posibil, chiar și pentru un credincios, să rostească lucruri nepotrivite, împins de un duh străin.

Să remarcăm totuși, când omul este tare duhovnicește, și alert la orice ar putea fi nepotrivit, duhul rău nu se poate atinge de el, adică nu se poate atinge de acela în care locuiește cineva mai puternic: Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, de care dracii au o mare frică. În contrast, cel necredincios nu are nicio apărare.

Dar dacă a fost cineva primit de Hristos, a ucis omul vechi și s-a născut din Duhul Sfânt. Cu un astfel de om e altfel: dacă face binele, diavolul va fugi de la el†.

Scripturile se referă la om ca fiind duh

„Voi ați murit”† are înțeles duhovnicesc (moartea omului vechi din noi); aici nu este vorba, desigur, de moarte în trup. Nici nașterea din nou†, din Duhul lui Dumnezeu, nu are nicio legătură cu trupul. În Romani 6:6 este scris, „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El”†. Omul vechi a fost deci ucis, dar nu trupește. Să remarcăm deci cum scripturile se referă, fără ezitare, la om ca fiind duh.

În limba obișnuită cuvântul duh nu are același înțeles. Se spune „scrisă în duhul lui Eminescu” sau „ce om plin de duh” într-un înțeles simplist care este oglinda limitelor pe care cunoașterea umană le are în această privință. Omul obișnuit nu știe că el însuși e un duh; nici ce înseamnă duh în sens real, adică biblic, nu știe.

Duhurile lumii

Doctorul ar vrea să repare trupul, dacă poate, dar de duh nu se poate atinge. Psihiatria sau psihologia, dacă dau un sfat, poate e bun, sau poate nu, dar dacă e să vindece ceva, e pericol să facă mai mult rău decât bine în practică. Omul de știință nici măcar nu are noțiunea de duh, în sens real, de te și miri de unde mândria prostească a atâtor iluștri atei. Totuși prostia nu este la nivel intelectual, ci sunt ținuți cu capul în jos, sau în jug, de cine îi stăpânește, duhul rău care îi locuiește și îi conduce. N-o pot lua într-o direcție sau alta, dacă e logic, sau rațional, ci trebuie neapărat s-o țină așa cum îi mână duhul acela – nu se pot împotrivi (vezi evoluționismul, cel fără de specii intermediare, care nu poate fi abordat rațional la nivel academic, pentru că vei întâmpina o rezistență de netrecut, care sfidează rațiunea; acestea sunt duhuri necurate, care țin pe om în jug).

De aceea spunea Isus, „...dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi.”†

Scripturile nu folosesc niciodată cuvântul duh metaforic, în sens lumesc. Ci, dacă se referă Scriptura la duh, acela este un duh adevărat. De pildă, dacă Ioan a venit „în duhul lui Ilie”†, aceasta înseamnă că Ioan este Ilie. Așadar, a venit Ilie, care s-a întrupat în copilul Elisavetei.

Încheiere

Așadar, cine este Viorel? Un duh. Dar Mihai? Un alt duh. Totuși, dacă și Viorel și Mihai sunt credincioși, duhurile lor sunt din același Duh al lui Dumnezeu (deci au același Tată), și se vor cunoaște unul pe altul duhovnicește ca frați.

Spunea Sfântul Pavel:

1Tes. 5:

21 ...cercetați toate lucrurile, și păstrați ce este bun.

22 Feriți-vă de orice se pare rău.

23 Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. †

Pentru cine citește aceste rânduri, să se împlinească urarea apostolului! Amin.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆