Domnul Dumnezeu a ales la început pe evreul Avraam:

Apoi a venit rândul lui Isaac, și al lui Iacov, și al celor douăsprezece seminții ale lui Israel:

Apoi a venit Mesia, și a zis:

Bine. Dar atunci, de ce se spune că mântuirea este pentru toți oamenii, inclusiv pentru neamuri? Oare cuvintele acelea, „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel,” (versetul 24) sunt greșite? Cum ar putea fi greșite, că doar sunt cuvintele Domnului. Nu pot fi greșite.

Și totuși Pavel spune că Dumnezeu a făcut din el, Pavel, apostolul neamurilor†. Cum așa? Nu se contrazice cu spusele Domnului? Răspunsul îl primim de la Sfântul Pavel însuși (urmează mai jos).

Blestemul cel mare

Când Israel a făcut ce e rău înaintea Domnului, a fost blestemat, în multe feluri, după cum și spusese† Moise că se va întâmpla. Dar Dumnezeu i-a iertat până la urmă, până acolo că a trimis pe Fiul întrupat, L-a trimis la ei, să-L primească. Aceasta nu înseamnă totuși că erau curați, pentru că Isus îi numea „neam viclean și preacurvar”.

Și nu L-au primit. Faptul acesta a fost mai rău decât tot ce făcuse Israel rău vreodată. Iar blestemul care a urmat, care s-a dovedit a fi blestemul cel mare al lui Israel, a fost pe măsură, să se împlinească spusele proorocului Isaia:

Așadar, Israel este orb, iar inima o are împietrită. Pavel spune,

Rămășița aleasă sunt cei care au crezut în Hristos. Iar celorlalți, marea majoritate, „Dumnezeu le-a dat un duh de adormire, ochi ca să nu vadă, și urechi ca să n-audă, până în ziua de astăzi,” spune apostolul (versetul 8). Lucrul acesta se vede și în zilele noastre, două milenii mai târziu.

Dar iată-l acum pe Pavel spunând aceste lucruri absolut uimitoare:

Cum adică, „prin alunecarea lor, s-a făcut cu putință mântuirea neamurilor”? Altfel n-ar fi fost ea, mântuirea, cu putință? Păi... n-ar fi fost, nu scrie așa? Și anume, de ce a fost făcută mântuirea neamurilor cu putință? Ca să facă pe Israel gelos! Toate așadar, pentru Israel! Sper ca vreun antisemit să nu-și spargă monitorul degeaba, că tot adevărat rămâne ce spunem aici.

Oricum, vom vedea în continuare că alunecarea lor a mai avut un efect, cu totul esențial: s-a făcut loc pentru neamuri! Loc, unde? Loc pe măslinul lui Israel, pentru că nimeni nu intră în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu este o ramură în măslinul lui Israel. Măslinul acesta este, figurativ, Israelul cel vechi, nou, veșnic, sfânt, nemuritor. Dar mai suferiți-ne puțin și vom ajunge și acolo, mai jos.

Întâi însă, să ascultăm cuvintele marelui apostol, cel care a învățat evanghelia în ceruri:

Iată-ne, în sfârșit, vorbind despre măslinul lui Israel. Ei, evreii, sunt ramuri firești (naturale). Dar neamurile sunt ramuri tăiate dintr-un măslin sălbatic. Cel credincios dintre neamuri este altoit pe măslinul cel bun. Totuși, unde pe măslinul cel bun? Aici e cheia, să putem pricepe. Cel dintre neamuri este altoit în locul unei ramuri naturale tăiate (versetul 17). În locul! Nu undeva aiurea, ci în locul unei ramuri tăiate. Cu alte cuvinte, nu poți ajunge pe măslin dacă nu s-a făcut loc prin tăierea unei ramuri. Adică nimeni dintre neamuri nu poate ajunge altoit pe măslin decât dacă înlocuiește o ramură naturală: un evreu. Pentru aceasta, ramura naturală ar fi trebuit să fie tăiată în prealabil; și ni se dezvăluie că cei înlocuiți sunt unii încă în viață (versetul 23), pentru că dacă nu stăruie în necredință, vor fi altoiți și ei, mai ales ei, care sunt ramuri naturale. Ramura tăiată nu reprezintă deci neapărat pe cineva mort trupește. Acum vom ști mai bine de ce „alunecarea lor a fost o bogăție pentru lume” (versetul 12).

Cele dezvăluite aici limitează drastic numărul celor dintre neamuri care pot fi mântuiți. Împietrirea lui Israel favorizează deschiderea de locuri pe măslin, dar când numărul neamurilor se va împlini (versetul 25), totul s-a sfârșit, inclusiv împietrirea lui Israel. Atunci ne va lua Domnul pe toți. De aceea este scris, „ce va fi primirea lor din nou, decât viață din morți?” (versetul 15).

Turmă mică

În lume astăzi sunt 16-17 milioane de evrei, iar mergând înapoi în timp fiecare generație era desigur mai puțin numeroasă. Numărul total al celor mântuiți dintre neamuri nu poate depăși numărul total al ramurilor tăiate din măslin. De aceea, dacă unii socotesc miliarde de creștini astăzi pe pământ, cifre ca acestea nu pot fi veridice. Și tot de aceea,

Odihna este Împărăția, care a și venit pentru cel care crede, ca o arvună. De ce să ne grăbim dar să intrăm în ea? Pentru că nu știm ce va fi mâine, dar și pentru că nu știm când se va împlini numărul neamurilor și pentru că locurile pe măslin sunt limitate.

Înfierea lui Israel

Ne-am obișnuit, din scripturi și din atâtea predici pe care le auzim mereu, că noi cei născuți din nou suntem copii ai lui Dumnezeu. Lucru adevărat. Acum, să vedem, evreul neconvertit, care nu crede în Hristos, este el copil al lui Dumnezeu? Veți răspunde repede: Nu! Cam așa, dar mai aveți puțină răbdare, și mai ține-ți respirația, să nu vă surprindă Cel Preaînalt prea tare:

Ei au înfierea. Care înfiere? Nu suntem noi, cei născuți din nou, făcuți copii ai lui Dumnezeu? Ba suntem, dar ei au înfierea lui Israel:

Acestea sunt cuvintele Domnului. Adică ei, israeliții, sunt copiii Lui, iar el, Israel, e fiul Lui. Ei au fost întâi, noi venim pe urmă și ne căutăm un loc printre ei.

Și apoi, dacă ar fi să fie tăiată o ramură din măslin, nu se cheamă că ramura aceea era acolo? Și nu doar că era acolo, dar era o ramură „firească”! Așadar, dacă evreul ascultă sau nu, tot fiu e. Iar dacă e tăiat, aceasta e lucrarea Celui Atotputernic, și nu este bine ca un om să aibă o părere.

„Nu te îngâmfa dar, ci teme-te!”

Tot așa, „nu te făli față de ramuri” (versetul 18), că nu știi pe cine ai înlocuit, și nu știi ce se poate întâmpla dacă faci rău unuia sau altuia. Ci fii smerit așa cum se cuvine. Pentru că ei sunt ramuri firești, naturale, mai presus de tine care ești sălbatic. Adică „în ce privește alegerea, sunt iubiți”†. Chiar dacă „în ce privește evanghelia, ei sunt vrăjmași”, și aceasta spre binele nostru, al neamurilor.

„Nu te îngâmfa dar, ci teme-te!” (versetul 20) Să mă tem, de ce să mă tem? Pentru că, dacă nu rămâi în Domnul, „nu te va cruța nici pe tine” (versetul 21) și „vei fi tăiat și tu” (versetul 22), mai ușor și mai repede decât ramurile firești, pentru că ai ajuns acolo dintr-un măslin sălbatic.

Am primit cetățenia!

O întrebare obișnuită între români, „Ai primit cetățenia?” A treia parte dintre noi au plecat în alte țări și caută să obțină cetățenia acolo.

Și noi aici, la Bisarc, căutăm și noi să obținem o cetățenie, de alt fel însă. Este cetățenia în Israelul duhovnicesc, care nu trece, nici pașaportul nu expiră, și unde posesorul nu moare.

Da, este un Israel după trup, dar noi nu căutăm cetățenia în țara Israel a zilelor noastre. Ci căutăm să fim altoiți în măslinul lui Israel. Iar cetățenia noastră o căutăm în Israelul duhovnicesc, în Israelul după Duh:

Beula

Ca să ajungem în Beula, țara fericirii veșnice, țara Israel a cerurilor, noi credem pe Isus Hristos. Ce rămâne din creație, după ce toate cele vechi vor arde, și toate vor fi făcute noi, este Israel, țara Beula a cerurilor, țara fericirii veșnice:

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆

Să vedem ce făceau catolicii și ortodocșii în timpul acesta.

Am sfârșit, până aici, ce a fost esențial.

Nu am încercat, în această serie de articole despre secolul al XIX-lea, o istorie a creștinismului în această perioadă. Sunt istorici remarcabili care au făcut-o la nivel de excelență (mai ales, istorici creștini de limba engleză). Noi doar am pus în lumină unele momente istorice, (v. Secolul al XIX-lea (introducere)) care să ne permită să evaluăm când a fost căderea Satanei și a îngerilor săi (1), apogeul creștinismului fiind relevant în privința aceasta, precum și diferențele majore între viața pe pământ de atunci și cea de acum (2), pentru că astăzi oamenii cred că lumea în care noi trăim este normală; dar este invadată de draci, care o sufocă fără ca lucrul acesta să fie atestat. Adică, lucrul acesta nu este cunoscut oamenilor.

Am sfârșit, până aici, ce a fost esențial în victoria creștinismului, care a avut loc în secolul al XIX-lea, un eveniment de sfârșit de vremi, care marchează începutul sfârșitului pe pământ. De acum, Satana știe că mai are puțină vreme†, și se desfășoară la maximum, cuprins de o mânie mare, cât mai are timp. Dar vom mai continua, pe scurt, în această serie de articole, cu alte evoluții creștine ale acestei perioade, și cu elemente care țin de social, de cultură, de viața noastră pe pământ de care nu suntem conștienți cât este de distorsionată.

Trezirile evanghelice au avut loc în șase valuri pe parcursul secolului al XIX-lea, și puțin după. Noi am menționat câte ceva despre trei din ele. Aceste șase valuri au afectat confesiuni ca cea anglicană, baptistă, congregaționalistă, luterană, metodistă, prezbiteriană, în multe țări, și au dat naștere la altele cum ar fi „Church of the Brethren”, Armata Salvării, confesiunea penticostală și altele.

Istoricii*, în majoritate, când e vorba de marele secol, ajung la concluzia indubitabilă că același Spirit al lui Dumnezeu – care a mișcat pe apostoli – a săvârșit lucrările Sale mărețe în secolele care au precedat pe ale noastre, cu aceleași rezultate, dar cu o mai mare generalitate și cu efecte mai extinse și mai temeinice decât cele la care au visat apostolii atunci la început. Desigur, ar trebui recunoscut faptul că în secolul al XIX-lea lumea era pregătită și Biblia era tipărită, spre deosebire de vremea apostolilor. Lumea creștină ajunsese la maturitate.

Creștinism vechi și nou

Este demn de remarcat faptul că nu există nicio înregistrare a vreuneia dintre aceste mișcări care să fi afectat în mod vizibil Biserica Romano-Catolică. Roma catolică a rămas, în general, neatinsă de rugăciunile sau predicile care au marcat aceste mari treziri. Acest lucru nu înseamnă că secolul al XIX-lea nu a înregistrat nicio reînnoire spirituală sau progres în comuniunea romano-catolică. Ci înseamnă că au lipsit anumite elemente în romano-catolicism necesare pentru o comunicare a spiritualității renașterilor evanghelice. Două dintre cele mai semnificative lipsuri catolice au vizat preoția tuturor credincioșilor, activă în fiecare renaștere prin participarea laicilor, și, în al doilea rând, autoritatea Sfintei Scripturi. Nu există nici o înregistrare a unei renașteri romano-catolice care să se compare cu renașterile din 1858 în America, din 1859 în Ulster și Scoția, sau din 1905, fie în Țara Galilor sau în Scandinavia. Nici una dintre aceste mișcări nu a afectat deloc congregațiile romano-catolice.

Cam același lucru se poate spune și despre Biserica Ortodoxă Greacă. Se poate spune, în termeni generali, că mișcările spirituale cunoscute sub numele de renașteri au fost fenomene specifice în întregime comunității evanghelice.

Renașterile în Biserica Romano-Catolică au însemnat ceva cu totul diferit. Astfel, trezirea romano-catolică s-a manifestat prin apariția unor noi ordine și prin reînnoirea unor ordine mai vechi. În cei o sută de ani de după Waterloo, a fost înregistrat un număr mare de noi ordine și de voluntari pentru serviciu, mai mare decât în orice alt secol anterior în istoria romano-catolică. Un număr de douăzeci de ordine noi și o serie de frății au luat ființă. A fost semnificativ faptul că cel mai militant dintre ordinele romane a fost reînviat, „Societatea lui Isus” recăpătându-și existența legală deplină în 1814. De asemenea, a fost semnificativ faptul că un număr mai mare de noi ordine au fost conduse de femei devotate, care s-au specializat în îngrijirea bolnavilor, a orfanilor și a săracilor. Renașterea evlaviei în Biserica Romano-Catolică a dus la activitate misionară. Misionarii romano-catolici au fost celibatari, unii preoți și alții laici. Iezuiții și-au extins câmpurile de misiune; au fost fondate și alte ordine pentru a răspunde nevoilor misiunilor în alte țări.

Nu a existat o colaborare a protestanților și a catolicilor nici în țările de origine, nici pe câmpurile de misiune. În țările exclusiv romano-catolice, intrarea misionarilor evanghelici a fost blocată cu înverșunare, chiar până la moarte. Astfel de țări nu au ezitat să facă apel la autoritățile seculare pentru a-i expulza pe intruși. Bineînțeles, acest lucru nu a împiedicat în vreun fel misionarii romano-catolici să intre în teritorii ai puterilor protestante tolerante. Antipatia nu a fost doar organizațională, ci și teologică. Declarația de infailibilitate a Papei i-a ofensat pe protestanți mai mult ca niciodată.

Convertirile protestanților la afilierea romano-catolică au avut loc adesea prin căsătorie – în care o promisiune a fost făcută, de a crește copiii în credința romană. Conversii ale romano-catolicilor la protestantism au avut loc cu miile, prin evanghelizării în masă.

În timpul secolului al XIX-lea, s-a făcut foarte puțin în misionarism de către bisericile greco-ortodoxe. În diferite țări din Levant, slujitorii Bisericii Ortodoxe erau ocupați cu menținerea comunităților lor naționale, ne-încercând să evanghelizeze pe necreștini. Misionarii protestanți din țările greco-ortodoxe au încercat la început să infuzeze o nouă vigoare în congregațiile mai vechi, dar aceia influențați de ei au fost adesea supuși persecuției din partea ierarhiei ortodoxe, ceea ce a făcut necesară organizarea de biserici evanghelice noi. În secolul al XIX-lea, autoritățile ortodoxe ruse au inițiat propriile misiuni în Imperiul Rus în plină expansiune, și pentru rușii care emigrau peste hotare, în special în Statele Unite ale Americii. În Rusia, Biserica Ortodoxă era puțin mai mult decât un braț lung al guvernului imperial rus, iar departamentele sale de extindere nu puteau fi comparate nici cu cele ale Bisericii Catolice, nici cu societățile misionare protestante. Disidenții erau persecutați, dar au crescut rapid după 1905, mai ales baptiștii dar și alte confesiuni.

Marxism

Cu războiul ceresc în desfășurare, cel rău lupta și el, vicios. Însă ce a instigat pe pământ în secolul al XIX-lea nu a reușit pentru că prea era creștinismul puternic. Dar a reușit un secol mai târziu, după invazia* dracilor, atunci când omenirea intrase pe linie dreaptă spre sfârșitul acestor vremuri. Părintele fondator al comunismului, anti-creștinul Karl Heinrich Marx, era din cea mai pură stirpe evreiască, dar tatăl său a devenit un prozelit protestant care l-a botezat în copilărie. Karl Marx nu era ignorant față de creștinismul de tip evanghelic. El s-a născut la începutul perioadei post-napoleoniene în renașterea din Germania, și a crescut în timpul extinderii din Renania Inferioară, când cumnata sa a fost activă în cadrul acesteia. Era conștient de așteptările secolului al XIX-lea ca societatea să poată fi desăvârșită prin evanghelie. Marx a fost la Londra în timpul marii renașteri de la 1860 încoace, și era încă rezident al Londrei când D. L. Moody a venit să predice.

Așadar, când omul e locuit de duhuri necurate, nicio învățătură, nicio scriptură nu se poate atinge de el, mai ales dacă e sortit de Dumnezeu – cum a fost și Iuda iscarioteanul. Sunt duhuri de curvie, de vrăjitorie, și câte și mai câte, dar și de inteligență drăcească, cum a fost cazul lui Marx – teribilă inteligență, dar drăcească. Cu ani în urmă, doar universitățile comuniste predau marxismul, dar astăzi toate marile universități din Occident au o serie întreagă de cursuri marxiste, multe obligatorii, în ideea de a se da respect înțelepciunii. Or fi ei universitari, cu doctorate, dar sunt debili duhovnicește, de nu pot deosebi înțelepciunea drăceasca de cea dumnezeiască nici cât un copil la școala duminicală.

Marx îi ura pe creștini pentru că fac binele și astfel întârzie ziua violenței. Era nerăbdător cu metodele evoluționiste. Așa cum nu a înțeles boabă din scripturi – era orb în privința aceasta – nu a înțeles nici Faptele Apostolilor care au întors lumea „cu susul în jos” prin persuasiune mai degrabă decât prin recurgerea la violență. Blândețea creștină o considera lașitate și smerenia creștină o considera dispreț de sine; statornicia creștină o considera umilință și ascultarea creștină o numea supunere, ca și bunătatea creștină. În locul lui Dumnezeu în societate, a pus războiul claselor; în locul iubirii, a pus ura. A negat existența lui Dumnezeu. Deși, spunea că „...vreau să mă răzbun eu însumi pe Cel ce stăpânește sus...”, ceea ce implică altceva.

Interesant este că Marx a publicat în 1859 (anul harului) un volum de probă a ceea ce a fost rescris ulterior ca „Das Kapital” (Capitalul), publicat opt ani mai târziu. Și mai interesant este că în același an al harului 1859 și Darwin și-a publicat cea mai mare lucrare.

Dar 1859 a fost anul renașterii creștine, cea mai mare din istorie! Pare evident, cel rău s-a opus renașterii cu toate forțele: îi mâna pe Marx și pe Darwin la exact momentul marii treziri. Cum altfel ar putea fi explicate asemenea „coincidențe”, ar fi prea de tot. Nu sunt deloc coincidențe.

Era însă vremea apogeului pentru creștinism, nimic nu-i stătea în cale: Darwin și Marx au fost departe de a antagoniza lumea academică de atunci; trezirea a dus la cea mai extraordinară invazie a universităților de către mesajul creștin și la cea mai de succes recrutare de personal cu pregătire universitară, pentru misionariat, din istoria învățământului superior.

Istoricii concordă în privința marxismului din secolul al XIX-lea, despre care afirmă că „a fost doar ceva mai mult decât o mișcare deranjantă până mult timp în secolul al XX-lea”*.

Există puține îndoieli că creștinismul modern nu s-a mai confruntat niciodată cu un adversar atât de „de temut” precum comunismul mondial, cu excepția evoluționismului. În trecut, evanghelicii au supraviețuit persecuției de grup, forței militare, sabotajului moral, asaltului filozofic. În comunism, toate aceste arme sunt folosite deodată, împreună cu una nouă și mortală, spălarea creierelor. Aceasta din urmă, a cărei eficiență s-a dovedit teribilă, a fost învățată și preluată de liberalismul anti-creștin din Occident astăzi. Nu vom pretinde însă că unii au învățat de la alții, de vreme ce și unii și alții au fost mânați de același soi de duhuri.

Pax Britannica

Secolul al XIX-lea a fost în mare parte o perioadă de pace. Europa a suferit câteva războaie de scurtă durată, iar America Latină o serie de revoluții. Au fost cuceriri și revolte coloniale și un război civil a chinuit Statele Unite. Pax Britannica (parafrază la „pax romana”), de la Waterloo în 1815, până la primul război mondial în 1914, a coincis, aproximativ, cu marele secol al evangheliștilor. A fost perioada în care Marea Britanie a condus lumea în industrializare, când comerțul britanic a dominat cele șapte mări, când Marina Regală a fost supremă, când Imperiul Britanic și-a depășit toți predecesorii într-un imperialism ale cărui beneficii pentru omenire au depășit nedreptățile sale. Între toate puterile coloniale ale vremii, coloniile britanice erau privilegiate. De pildă, în timp ce în India se construiau căi ferate și universități, în Indochina franceză nu prea. În timp ce în India intrau misionarii, în Indochina franceză nu era voie. Chiar și războaiele opiului din China, la care de fapt misionarii s-au opus, au avut ca rezultat o deschidere a Chinei către evanghelie și înființarea de școli, orfelinate, leprozerii, spitale, colegii și universități. Imperiul britanic a fost cel mai întins imperiu în toată istoria omenirii. Este imposibil să scăpăm de concluzia că acest imperialism, cu un monarh ca regina Victoria, a facilitat dezvoltarea misiunilor creștine în teritoriile sale și în teritoriile vecinilor. Misionari germani, scandinavi și de aiurea, au urmat steagul britanic.

Dar prințul† acestei lumi a fost prințul acestei lumi și în secolul al XIX-lea. Cele lumești erau la ele acasă aici pe lumea asta. Londra avea un mare număr de bordeluri, nu semăna deloc cu cetatea sfântㆠdin scripturi. Însă lumea era sub influența creștinătății, cârmuitorii erau creștini. Sau cel puțin se declarau așa, și oamenii erau învățați poruncile lui Hristos. Cei care trăiau lumește, de fapt cei mai mulți, nu ajungeau să se impună asupra societății. Nu s-au putut impune nici Marx, nici Darwin.

În schimb, se impunea regina Victoria (nu purta nume profetic?). Și ceilalți cârmuitori creștini ai lumii. Oamenii se îmbrăcau decent, nu fără rușine ca azi, toți oamenii, pentru că stăpânea creștinismul. Era rușine altfel. Chiar și femeile stricate se îmbrăcau decent în public, pentru că era rușine altfel.

Lucrurile acestea se petreceau în pofida celui rău, care pierdea teren, până acolo că a fost învins de tot și aruncat din cer*.

Secolul al XIX-lea s-a dovedit a fi un timp al evanghelizării de-a lungul și de-a latul întregului mapamond, unic în istoria omenirii. A fost apogeul creștinătății pe pământ, vremea de maturitate a credinței creștine.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆