Cu mult înainte de Isus Hristos, Mica a făcut proorocia aceasta:

Dacă Mica vorbea despre contemporanii lui (sau nu) – să comparăm totuși cu spusele lui Isus Hristos, despre aceleași lucruri, despre vrăjmașii omului din casa lui:

Acum e mai clar, pentru că Isus spune „am venit să despart...” (mai sus, versetul 34) și „de acum înainte” (mai jos, versetul 52), deci Mica se referă, profetic, și la vremea de după venirea Domnului, vremea harului, nu numai la vremea sfârșitului de veac.

Și anume, Domnul vorbește de dezbinări în casa omului. E oare vorba de casa omului care nu are nimic de-a face cu Isus? Nu: „am venit”, spune Domnul, iar cele de care e vorba aici se întâmplă pentru că Domnul „a venit” la ei. Unii L-au primit, alții nu.

„Păzește-ți ușa gurii de cea care îți stă în brațe,” (versetul 5) adică vezi ce spui propriei tale neveste, să nu aduci dezbinare. „Nu te bucura de mine, vrăjmașă” împotrivitoare („Unde este Domnul?”); „Atunci ea va fi călcată în picioare ca noroiul de pe uliță,” (versetul 10) zice Mica, cuvinte aspre la extrem, dar potrivite cu „sabia” (versetul 34) lui Isus. Cuvintele lui Dumnezeu, să nu avem nici o îndoială.

Iar dacă expresia „călcată în picioare” poate părea cam prea de tot, iată că în psalmul 49 „sunt duși ca o turmă în locuința morților, îi paște moartea, și în curând oamenii fără prihană îi calcă în picioare...”

În privința vremurilor sfârșitului de veac, „dragostea celor mai mulți se va răci,”† și...

...adică se va ajunge la tot răul pe care și-l poate închipui mintea omenească.

Și Mica descrie aceleași vremuri, când spune că „s-a dus omul de bine din țară”, „mâinile lor sunt îndreptate să facă rău”, „ziua vestită de toți proorocii Tăi, pedeapsa Ta se apropie!”

Dar până atunci totuși,

Lucrurile acestea se întâmplă acum, în vremea harului, când suntem botezați cu Duhul Sfânt și cu foc†. „Eu am venit să arunc un foc pe pământ” și „Am un botez cu care trebuie să fiu botezat” (versetul 50). Care botez? Când spunea Isus aceste cuvinte, fusese deja botezat de Ioan.

...dar la vremea când spunea Isus cuvintele acestea, ucenicii fuseseră deja botezați.

Atunci de care botez e vorba aici? Spunea Ioan:

Botezul cu foc

Acesta este botezul cu foc, prin care avea să treacă Domnul. Iar focul este împotrivirea celor ai Lui, israeliții, casa Lui, la care venise El. Casa Lui este Israel.

Tot așa, botezul cu foc pentru un credincios sunt încercările acestei vieți. Dintre acestea, pentru unii, cele mai grele sunt cele din propria casă. „Căci fiul batjocorește pe tatăl,” și când îți cade cerul în cap, și îți arde casa (figurativ), să știi că ești botezat cu foc.

Să privim din nou la textul din Luca 12 de mai sus:

Iată cum ni se arată succesiunea aceasta de versete:

49: Isus Hristos a venit să arunce foc.
50: Apoi ne spune de propriul Lui botez.
51: Iar în versetul următor și mai departe, de propriul nostru botez.

Așa cum botezul cu foc al Domnului este împotrivirea celor din casa Lui (Israel), tot așa botezul cu foc al tău este împotrivirea celor din casa ta.

Ucenicul nu este mai presus de învățătorul său, nici robul mai presus de domnul său.† Dacă Domnul avea să primească botezul cu foc, tu, care ești robul Lui, nu ești mai breaz să nu fie nevoie. Ci vei fi botezat cu foc, ca și Domnul tău.

Atâta doar că despre botezul acesta Domnul spune „cât de mult doresc să se îndeplinească” (versetul 50) – ceea ce oamenii n-ar spune. Ar fi prea de tot să-ți dorești așa nenorociri în casa ta pentru care ai muncit toată viața și te-ai străduit să-i fie bine. Domnul Isus însă e mai tare duhovnicește decât oamenii, și poate spune un asemenea lucru. Iar noi am face bine să primim botezul focului cu răbdare, ca Iov.

Lucru greu. Încercările de felul acesta sunt privite ca mare rușine, și ținute în ascuns. De aceea, nu veți ști când se întâmplă altora. De fiecare dată, cele întâmplate nu sunt privite ca botezul cu foc al lui Dumnezeu, ci ca viață păcătoasă. Lucru care duce la dezbinări în biserică, a căror vină o poartă cei care aduc acuzații, ca cei trei prieteni ai lui Iov. Să luăm aminte:

Poți tu, omule, să pricepi înțelepciunea lui Dumnezeu?

Îngăduiți-mă să vă reamintesc iarăși: „Și ce vreau decât să fie aprins chiar acum”, „...și cât de mult doresc să se îndeplinească!” Dacă Domnul spune așa ceva, înseamnă că lucrurile acestea sunt de mare folos. Poți tu, omule, să pricepi înțelepciunea lui Dumnezeu?

Dacă nu, cel puțin încrede-te în cuvintele acestea.

Dacă nu, totuși va trebui să accepți că Domnul a venit să aducă dezbinare chiar și în familie, și fără să pricepi tu de ce. Știu, pentru unii dintre evanghelici, cei mai mulți, familia e mai presus de orice. Ce alinare să aibă și ei, că societatea îi respinge ca pe un măr stricat. Voi însă, fraților, „fiți înțelepți ca șerpii”†, faceți binele și smeriți-vă. Duceți-vă mântuirea până la capăt. Să știți dar că familia nu poate fi mai presus de Isus Domnul, cu sau fără voia voastră.

Când se întâmplă astfel de lucruri, e probabil că unul din soți e deviat de la credință, dar poate că nu ne e dat nouă să judecăm. Vor judeca însă unii, oricum.

Cum au fost alții botezați cu foc în alte feluri, sau cum n-au fost deloc, să spunem iarăși, nu ne este nouă dat să judecăm. Dar ne este dat să știm că dușmanul omului va fi chiar cel din casa lui, pentru unii. „Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Și ce vreau decât să fie aprins chiar acum!”

Dacă te uiți în jur și vezi atâția oameni liniștiți, să te gândești că poate chiar așa și e. Că au fost ei botezați cu foc în alte feluri, sau poate n-au fost botezați cu foc deloc, n-ai avea cum să știi. Doar fii tare în necazul tău, că e de la Dumnezeu. Să fii mulțumitor că te are în vizor. Ce altceva mai mult poți să vrei de la viața asta decât să te aibă Dumnezeu în vizor?

Cât despre cei care au fost botezați cu foc în alte feluri, știe Dumnezeu. Și poate că ei sunt cei mai mulți. Să pricepem însă că Isus a ales să ne vorbească despre „sabia” din casa omului, înainte de orice, când e vorba de botezul cu foc. Este semnificativ, poate că este lucrul pe care ar trebui să îl pricepem ca fiind de căpătâi în privința aceasta.

Lupta creștinului pentru casa lui, după scripturi, este să-i vadă pe toți la credință. Așa să dea Domnul fiecăruia. O nevastă credincioasă, aleasă din biserică, e de mare preț. Atunci și copiii vor fi credincioși. Și cele mai multe din familiile evanghelice așa sunt. Dacă așa e familia ta, fii mulțumitor și dă slavă lui Dumnezeu.

Numai că aurul curat e trecut prin foc†. Să nu disprețuiască nimeni necazurile altuia; poate că celălalt, cel cu necazurile, e mai curat ca tine. Și ars în foc mai bine. Am văzut cum va fi la judecată, ne aducem aminte de „noroiul de pe uliță” al lui Mica.

Acestea fiind spuse, noi vom trăi totuși. Chiar și în dureri, dar în binecuvântata noastră nădejde†. Iar când se vor termina durerile, Sfântul Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor”†.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆

Domnul Dumnezeu a ales la început pe evreul Avraam:

Apoi a venit rândul lui Isaac, și al lui Iacov, și al celor douăsprezece seminții ale lui Israel:

Apoi a venit Mesia, și a zis:

Bine. Dar atunci, de ce se spune că mântuirea este pentru toți oamenii, inclusiv pentru neamuri? Oare cuvintele acelea, „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel,” (versetul 24) sunt greșite? Cum ar putea fi greșite, că doar sunt cuvintele Domnului. Nu pot fi greșite.

Și totuși Pavel spune că Dumnezeu a făcut din el, Pavel, apostolul neamurilor†. Cum așa? Nu se contrazice cu spusele Domnului? Răspunsul îl primim de la Sfântul Pavel însuși (urmează mai jos).

Blestemul cel mare

Când Israel a făcut ce e rău înaintea Domnului, a fost blestemat, în multe feluri, după cum și spusese† Moise că se va întâmpla. Dar Dumnezeu i-a iertat până la urmă, până acolo că a trimis pe Fiul întrupat, L-a trimis la ei, să-L primească. Aceasta nu înseamnă totuși că erau curați, pentru că Isus îi numea „neam viclean și preacurvar”.

Și nu L-au primit. Faptul acesta a fost mai rău decât tot ce făcuse Israel rău vreodată. Iar blestemul care a urmat, care s-a dovedit a fi blestemul cel mare al lui Israel, a fost pe măsură, să se împlinească spusele proorocului Isaia:

Așadar, Israel este orb, iar inima o are împietrită. Pavel spune,

Rămășița aleasă sunt cei care au crezut în Hristos. Iar celorlalți, marea majoritate, „Dumnezeu le-a dat un duh de adormire, ochi ca să nu vadă, și urechi ca să n-audă, până în ziua de astăzi,” spune apostolul (versetul 8). Lucrul acesta se vede și în zilele noastre, două milenii mai târziu.

Dar iată-l acum pe Pavel spunând aceste lucruri absolut uimitoare:

Cum adică, „prin alunecarea lor, s-a făcut cu putință mântuirea neamurilor”? Altfel n-ar fi fost ea, mântuirea, cu putință? Păi... n-ar fi fost, nu scrie așa? Și anume, de ce a fost făcută mântuirea neamurilor cu putință? Ca să facă pe Israel gelos! Toate așadar, pentru Israel! Sper ca vreun antisemit să nu-și spargă monitorul degeaba, că tot adevărat rămâne ce spunem aici.

Oricum, vom vedea în continuare că alunecarea lor a mai avut un efect, cu totul esențial: s-a făcut loc pentru neamuri! Loc, unde? Loc pe măslinul lui Israel, pentru că nimeni nu intră în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu este o ramură în măslinul lui Israel. Măslinul acesta este, figurativ, Israelul cel vechi, nou, veșnic, sfânt, nemuritor. Dar mai suferiți-ne puțin și vom ajunge și acolo, mai jos.

Întâi însă, să ascultăm cuvintele marelui apostol, cel care a învățat evanghelia în ceruri:

Iată-ne, în sfârșit, vorbind despre măslinul lui Israel. Ei, evreii, sunt ramuri firești (naturale). Dar neamurile sunt ramuri tăiate dintr-un măslin sălbatic. Cel credincios dintre neamuri este altoit pe măslinul cel bun. Totuși, unde pe măslinul cel bun? Aici e cheia, să putem pricepe. Cel dintre neamuri este altoit în locul unei ramuri naturale tăiate (versetul 17). În locul! Nu undeva aiurea, ci în locul unei ramuri tăiate. Cu alte cuvinte, nu poți ajunge pe măslin dacă nu s-a făcut loc prin tăierea unei ramuri. Adică nimeni dintre neamuri nu poate ajunge altoit pe măslin decât dacă înlocuiește o ramură naturală: un evreu. Pentru aceasta, ramura naturală ar fi trebuit să fie tăiată în prealabil; și ni se dezvăluie că cei înlocuiți sunt unii încă în viață (versetul 23), pentru că dacă nu stăruie în necredință, vor fi altoiți și ei, mai ales ei, care sunt ramuri naturale. Ramura tăiată nu reprezintă deci neapărat pe cineva mort trupește. Acum vom ști mai bine de ce „alunecarea lor a fost o bogăție pentru lume” (versetul 12).

Cele dezvăluite aici limitează drastic numărul celor dintre neamuri care pot fi mântuiți. Împietrirea lui Israel favorizează deschiderea de locuri pe măslin, dar când numărul neamurilor se va împlini (versetul 25), totul s-a sfârșit, inclusiv împietrirea lui Israel. Atunci ne va lua Domnul pe toți. De aceea este scris, „ce va fi primirea lor din nou, decât viață din morți?” (versetul 15).

Turmă mică

În lume astăzi sunt 16-17 milioane de evrei, iar mergând înapoi în timp fiecare generație era desigur mai puțin numeroasă. Numărul total al celor mântuiți dintre neamuri nu poate depăși numărul total al ramurilor tăiate din măslin. De aceea, dacă unii socotesc miliarde de creștini astăzi pe pământ, cifre ca acestea nu pot fi veridice. Și tot de aceea,

Odihna este Împărăția, care a și venit pentru cel care crede, ca o arvună. De ce să ne grăbim dar să intrăm în ea? Pentru că nu știm ce va fi mâine, dar și pentru că nu știm când se va împlini numărul neamurilor și pentru că locurile pe măslin sunt limitate.

Înfierea lui Israel

Ne-am obișnuit, din scripturi și din atâtea predici pe care le auzim mereu, că noi cei născuți din nou suntem copii ai lui Dumnezeu. Lucru adevărat. Acum, să vedem, evreul neconvertit, care nu crede în Hristos, este el copil al lui Dumnezeu? Veți răspunde repede: Nu! Cam așa, dar mai aveți puțină răbdare, și mai ține-ți respirația, să nu vă surprindă Cel Preaînalt prea tare:

Ei au înfierea. Care înfiere? Nu suntem noi, cei născuți din nou, făcuți copii ai lui Dumnezeu? Ba suntem, dar ei au înfierea lui Israel:

Acestea sunt cuvintele Domnului. Adică ei, israeliții, sunt copiii Lui, iar el, Israel, e fiul Lui. Ei au fost întâi, noi venim pe urmă și ne căutăm un loc printre ei.

Și apoi, dacă ar fi să fie tăiată o ramură din măslin, nu se cheamă că ramura aceea era acolo? Și nu doar că era acolo, dar era o ramură „firească”! Așadar, dacă evreul ascultă sau nu, tot fiu e. Iar dacă e tăiat, aceasta e lucrarea Celui Atotputernic, și nu este bine ca un om să aibă o părere.

„Nu te îngâmfa dar, ci teme-te!”

Tot așa, „nu te făli față de ramuri” (versetul 18), că nu știi pe cine ai înlocuit, și nu știi ce se poate întâmpla dacă faci rău unuia sau altuia. Ci fii smerit așa cum se cuvine. Pentru că ei sunt ramuri firești, naturale, mai presus de tine care ești sălbatic. Adică „în ce privește alegerea, sunt iubiți”†. Chiar dacă „în ce privește evanghelia, ei sunt vrăjmași”, și aceasta spre binele nostru, al neamurilor.

„Nu te îngâmfa dar, ci teme-te!” (versetul 20) Să mă tem, de ce să mă tem? Pentru că, dacă nu rămâi în Domnul, „nu te va cruța nici pe tine” (versetul 21) și „vei fi tăiat și tu” (versetul 22), mai ușor și mai repede decât ramurile firești, pentru că ai ajuns acolo dintr-un măslin sălbatic.

Am primit cetățenia!

O întrebare obișnuită între români, „Ai primit cetățenia?” A treia parte dintre noi au plecat în alte țări și caută să obțină cetățenia acolo.

Și noi aici, la Bisarc, căutăm și noi să obținem o cetățenie, de alt fel însă. Este cetățenia în Israelul duhovnicesc, care nu trece, nici pașaportul nu expiră, și unde posesorul nu moare.

Da, este un Israel după trup, dar noi nu căutăm cetățenia în țara Israel a zilelor noastre. Ci căutăm să fim altoiți în măslinul lui Israel. Iar cetățenia noastră o căutăm în Israelul duhovnicesc, în Israelul după Duh:

Beula

Ca să ajungem în Beula, țara fericirii veșnice, țara Israel a cerurilor, noi credem pe Isus Hristos. Ce rămâne din creație, după ce toate cele vechi vor arde, și toate vor fi făcute noi, este Israel, țara Beula a cerurilor, țara fericirii veșnice:

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆