În Biblie scrie că am fost aleși înainte de întemeierea lumii†. Fiecare zi ne-a fost cunoscută dinainte. Dumnezeu deci a știut tot ce avea să fie, de la început până la sfârșit, dinainte. De aceea unii spun că toate sunt determinate aprioric și nu se poate schimba nimic – ceea ce este adevărat (!) – și dacă vă mirați deja, cu răbdare și tutun (cum se spune) vom desluși adevărul frumos al lui Dumnezeu încet-încet dacă e voia Lui și ne-a fost dat nouă.

Determinismul filozofic poate să însemne și alte lucruri, dar esența rămâne aceeași ca mai sus. De altfel, ne interesează mai puțin acest concept în contextul vreunei științe, pentru că dacă ne dă lumină Dumnezeu se limpezește și restul.

Indeterminismul este opusul determinismului. Omul alege între bine și rău, crede în Hristos sau nu, după cum vrea el. Adică are voința liberă. Lucrul acesta este adevărat (!) – iarăși?... nu era adevărat opusul lui? Aici e dilema și chinul filozofilor.

Voința liberă a omului este de necontestat:

Omul alege, dacă se supune poruncii sau nu, dacă primește evanghelia sau nu, dacă rămâne în Hristos sau nu: peste tot în Biblie. N-ar mai fi nimic de adăugat. Mai bine să vedem câte ceva din ce spun scripturile despre predeterminare:

Și afară de acestea, ar mai fi încă multe altele din scripturi care să întărească predeterminarea – un concept biblic de necontestat, ca și voința liberă de altfel.

Vom trage o concluzie brusc

Vom trage o concluzie brusc: pentru că predeterminarea și voința liberă sunt și una și alta prezente în scripturi, ambele într-un mod dincolo de orice îndoială, noi vom spune că sunt simultan adevărate. Adică este adevărat că tot ce există este predeterminat și, în același timp, este adevărat că omul are voința liberă și poate schimba orice oricând.

Nu se poate! Contrazice logica!

Logica cui? A oamenilor? Logica noastră nu poate pleca decât de la ce știm. Dacă am ști mai mult, atunci totul ar fi logic și perfect rațional. Dar ne este dat să cunoaștem, aici pe pământ, doar atât cât ne este dat. Noi avem de înțeles grandoarea lucrării lui Dumnezeu prin credință. Cât de măreț este Dumnezeul nostru și cât de minunate sunt lucrările Sale! Cât de neînchipuit de mare este înțelepciunea Lui! Până acolo că omul nu poate să o priceapă cu mintea.

Dacă ar avea cineva credință cât un grăunte de muștar† „nimic nu i-ar fi cu neputință”. Nici chiar să creadă înțelepciunea cea mare a lui Dumnezeu, prin care și predeterminarea și voința liberă sunt adevărate în același timp. Căci totul se reduce la credință. Dacă ai credință, ți se limpezesc toate și vezi clar, adevărul.

Vă puteți închipui, lucrul acesta a fost cunoscut, prin credință, în vechime. Dar vremurile s-au schimbat, și astăzi trăim într-o lume în care rațiunea e nămolită într-o baltă de minciuni, o lume în care nu e rușine să pornești de la fals și să „raționezi” o filozofie ca a lui Marx sau ca a lui Nietzsche, sau să „raționezi” evoluționismul cel fără de specii intermediare, să știi că minți și să nu-ți fie rușine.

Dacă ipoteza e falsă, raționamentul (chiar dacă e corect) are efect nociv. Va trebui să căutăm adevărul întâi.

„Epoca rațiunii”

Trăim astăzi „epoca rațiunii”, numită așa cu mândria omului plin de el, plecată de la Thomas Paine, primul „fiu al Satanei”† dintr-un lanț lung care include nume ca Hegel, Darwin, Marx, Freud, și mulți alții inclusiv contemporanii noștri. Toți aceștia au ieșit unul din altul, student favorit sau prieten apropiat al celui dinainte – ca și cum duhul Satanei a trecut de la unul la altul. Toți au raționat corect, numai că ipotezele (anticristice) de la care au plecat erau false. Rațiunea lor a născut monștrii care stăpânesc lumea de azi. Mai mare era duhul lor satanic decât cinstea lor. Biblia a fost dușmanul lor de la început. Marx nu s-a sfiit să spună „...vreau să mă răzbun eu însumi pe Cel ce stăpânește sus...” (v. Marx și Satana, de Richard Wurmbrand*). Dar cine și-a închipuit vreodată că diavolul e prost?

Pentru cel locuit* de duhul rău, intelectul nu mai e liber și cinstea nu mai are putere. El și duhul din el sunt una. Cu o ambiție diavolească, trece peste orice, adevăr sau dreptate, numai să ajungă acolo unde îl împinge duhul acela.

„Epoca rațiunii” să nu împiedice pe cel credincios, pentru că este o baltă de neadevăruri, o mocirlă de minciuni. Noi vom căuta adevărul în cuvintele Făcătorului.

Acum, dacă găsește cineva greu de acceptat prin credință că predestinarea și voința liberă sunt simultan adevărate (pentru că logica nu îi e suficient satisfăcută), desigur e de înțeles. Dar mai aveți răbdare puțin, vom încerca în continuare să ușurăm acest efort.

Pe cine să cred?

Niciun om vreodată nu a avut putere asupra vieții și morții – cu o singură excepție: Hristos Isus.

Niciun om vreodată nu a avut putere asupra naturii – cu o singură excepție: Hristos Isus.

Niciun om vreodată nu a știut ce se va întâmpla în viitor – cu o singură excepție: Hristos Isus și Cuvântul lui Dumnezeu.

Noi pe cine să credem? Pe Buda, pe Mahomed? Aceștia n-au emis niciodată vreo profeție, că s-ar fi făcut de râs. Nici n-au avut vreo putere altfel decât cea omenească, pentru că nu erau altceva decât oameni.

Atunci pe cine să credem? Să-i credem pe premiații Nobel, să credem lumea științei, noul idol al oamenilor? Dar toți mor ca muștele, sunt neputincioși ca ultimul dintre oameni. Căci ce deosebire este între Einstein și leneșul lui Creangă (acela cu „muieți-s posmagii”) când trag, amândoi, concluzia vieții pe pământ? Amândoi mor și putrezesc la fel, nu e nicio deosebire, mai contează (pentru ei) cum au trăit? Au ajuns amândoi la fel. Rezultatul final contează*. Vorbesc și eu aici cum vorbesc ei. Pentru că omul ajunge țărână la loc, și nu poate altfel, fie el chiar și laureat Nobel. Și ce-i mai pasă țărânei de ce a fost ea (tot țărâna) când era om? Pentru o clipă doar, a veșniciei. N-ar fi fost cumva mai bine să nu fi avut deloc parte de chinul acestei vieți? (iarăși: vorbesc și eu aici cum vorbesc ei.) Iar dacă s-ar aduna toți savanții pământului la un loc, tot n-ar putea să facă nici măcar o singură celulă vie, darămite un firicel* de iarbă – și noi să-i credem pe muribunzii și neputincioșii aceștia?

Punctul de plecare

Au venit unii de la Ioan Botezătorul să-L întrebe pe Isus, „Tu ești Acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?” La care Domnul le-a răspuns așa:

Cu alte cuvinte, dacă nu ajunge că face ce numai Dumnezeu poate să facă, și tot se poticnesc unii, atunci nici nu vor primi nimic mai mult ca să creadă. Aici e punctul de plecare. Omului îi trebuie această cinste elementară care pune preț pe adevăr. Isus a făcut ce numai Dumnezeu poate să facă, numai El, nimeni altul, atunci (sau deci) El este Hristosul.

Desigur, au trecut anii și noi nu mai suntem contemporanii Lui. Dar știm că, istoric, apostolii au continuat să facă (în Numele Lui) aceleași lucruri – lucruri pe care oamenii nu pot să le facă – mulți ani după El. Și chiar dacă timp de trei secole (de la Hristos până la Constantin) creștinii au fost vânați, torturați și uciși, după ultima prigoană (a lui Dioclețian) 15% – un număr enorm – din populația imperiului erau creștini, cu riscul vieții. Așa ceva nu s-a mai văzut în istorie. Totdeauna, populațiile exterminate au dispărut – nu însă și cei care cred: din contră, au crescut mai numeroși. Așa ceva numai Duhul lui Dumnezeu poate face.

Dar faptul că au trecut anii poate fi și în favoarea noastră. Astăzi avem Biblia tipărită, accesibilă oricui. Cine o citește, și o primește, nu mai are nevoie de alte dovezi. Nici de semne, nici de minuni. Scriptura nu poate fi altfel decât de la Dumnezeu – omul nu poate scrie așa ceva.

Să credem deci pe cine merită, nu pe neputincioși.

Bun. Dar atunci trebuie, cu necesitate, ca simultaneitatea, pe care acum o primim prin credință, să fie adevărată. Pentru că scripturile nu lasă niciun dubiu în această privință. Și totuși, pentru cel încă stânjenit de logică, nu vom încheia aici.

Până unde putem pricepe

Unii spun că Isaac Newton a fost cel mai mare geniu pe care omenirea l-a avut vreodată, în special pentru că bazele a ceea ce numim „științele exacte” astăzi poartă, în mare parte, semnătura sa. În ce privește subiectul nostru aici, să reținem că, și e important, în fizica clasică (newtoniană) relațiile cauză-efect au implicații deterministe.

În fizica cuantică, conform principiului incertitudinii al lui Heisenberg, natura este în mod inerent imprevizibilă, din cauza indeterminismului la nivel subatomic. O consecință ar fi că este imposibil să prezicem comportamentul unui sistem.

Ei bine, relațiile cauză-efect și principiul incertitudinii nu se împacă logic, dar sunt acceptate amândouă, n-avem ce face. Poate că acum cineva găsește mai ușor să creadă simultaneitatea prin credință – dacă nici măcar la nivel material mintea nu poate înțelege natura aparent contradictorie. Și dacă o numim „contradictorie”, aceasta nu însemnă că este. Ci este completă și perfectă, făcută de Dumnezeu, care știe mai mult decât noi oamenii. Neputând să ne depășim limitele, n-am ști să o numim altfel decât „contradictorie”.

Știați că mai tot ce este elementar în matematică, de pildă ce se învață în liceu, se poate extinde în abstract, la spații n-dimensionale? Astfel, teoreme ca Rolle, Fermat sau Lagrange, de care vă aduceți aminte că erau perfect intuitive în plan, sunt toate adevărate în spații n-dimensionale, acolo unde intuiția nu mai funcționează. Cine credeți că le-a pus acolo, că doar nu omul, el doar le-a descoperit, fără măcar să priceapă ce caută acolo, pentru că omului îi lipsește complet capacitatea de a intui în spații abstracte. Un grup de matematicieni în Franța anilor 1935-40, așa-numitul grup Nicolas Bourbaki, ei au fost, în mare parte, cei care au pus bazele acestei noi matematici abstracte, perfect rațională dar complet neintuitivă. Dincolo de hotarul până unde poate omul să priceapă cu mintea. Cu alte cuvine, și-au zis: oare în abstractul spațiilor n-dimensionale, ce fel de matematică există? Răspunsul a fost de necrezut: aceeași.

Matematica nu a fost creată de oameni. Spre deosebire de alte științe, ca de pildă cea a calculatoarelor, matematica nu poate fi decât descoperită de om. Chiar și Bernard Haisch* (fizicianul) admitea acest lucru, exagerând puțin când spunea că matematica este limbajul lui Dumnezeu. În matematică, orice afirmație demonstrată este incontestabilă. Și nu numai că nu o contestă nimeni, dar nici n-a îndrăznit nimeni vreodată. Dar atunci, cum se poate că omul pricepe atât de puțin în matematică? Iată că lucruri despre care noi credeam că aparțin intuiției noastre omenești nu vin deloc de la om.

Geometria este o ramură a matematicii. Când eram la școală, ne plăcea geometria aceea elementară – care se mai numește și euclidiană. Dar geometria Bolyai-Lobacevski, rațională dar strâmbă de tot, unde dreapta nu mai e dreaptă și planul nu mai e neted, ce mai e? Și totuși are diverse aplicații folositoare.

Ca și geometria, logica e și ea o disciplină matematică. Se mai numește și logica aristotelică, pentru că Aristotel în antichitate a fost cel care i-a pus bazele. Dar pe cât de bine ne cade logica aristotelică, pe care o avem în sânge, pe atât de imposibile sunt alte logici în matematică, formulate rațional, dar care nu pot fi în niciun fel intuite. Și totuși sunt de folos.

Ajunge? Deci dacă noi, care suntem oameni, avem atâtea neinteligibile și la care nu putem ajunge cu intuiția, din cele făcute de noi înșine, astfel că putem face până și o logică nouă, perfectă dar care nu pare logică, și totuși e – nu ni s-a ușurat nouă de acum povara când avem de crezut simultaneitatea predeterminării și a voinței libere? Cu cât mai mare este Dumnezeu decât toți aceștia de pe pământ care sunt făcuți de El? Cum să mai am vreo îndoială că Dumnezeu este în întregime exact, și adevărat, și logic, și complet, așa cum nu pot eu pricepe cu mintea – dar pot pricepe prin credință!

Să ne împăcăm?

Veți mai găsi și încercări de reconciliere, în efortul unora de a justifica Biblia în această privință – a contradicției determinism-indeterminism – dar așa s-au născut și filozofiile, din încercări de felul acesta. Și nici una din ele nu a rezolvat nimic, în această privință. Să fim serioși... vorba românului, las-o moartă! Mai bine pune-ți încrederea în Dumnezeu, și crede-L! (s-au fălit că sunt înțelepți, și au înnebunit)†. Noi vom spune, prin credință, cum am mai spus: este adevărat că tot ce există este predeterminat și, în același timp (simultan), este adevărat că omul are voința liberă și poate schimba orice oricând. Punct.

Absurd!

Absurd! strigă cineva. Absurd într-adevăr, dar nu și la înălțimea lui Dumnezeu. Acolo e corect, iar verdictul acesta este final. Prin credință.

Apostolul Pavel

În încheiere, iată cuvintele apostolului într-un context în care Dumnezeu alege pentru fiecare om ce va face cu el:

Răspunsul acesta e aspru, neobișnuit pentru ziua de azi în care predicile gâdilă urechile celor care ascultă. Cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Pentru fiecare om, alege Dumnezeu. Pentru Pavel, nici nu se pune problema să reconcilieze ceva. Pentru el e clar, tot ce vine de la Dumnezeu e adevărat și drept, tu crede. Nu ai nevoie de explicații – oricum n-ai putea să le înțelegi – ci de credință. Așa a învățat și Iov lecția, dar cu un preț.

Nu degeaba scripturile nu se ocupă cu problema aceasta deloc. Pentru că ține de credința omului să înțeleagă și vorbăria nu e de folos.

Toți oamenii sunt robii lui Dumnezeu

Oamenii sunt toți robi ai lui Dumnezeu, în sensul că Dumnezeu face cu fiecare om ce vrea El. Ce-i drept, de cele mai multe ori expresia „robii Domnului” înseamnă cei aleși. Și totuși, „dregătorii sunt niște slujitori ai lui Dumnezeu”†; „robul Meu Nebucadnețar”†, zice Domnul; „Eu zic despre Cir: „El este păstorul Meu...”†, zice Domnul; „voi ridica pe haldei”†, adică Dumnezeu face cu fiecare om cum vrea El:

Când începuse prigoana în Ierusalim, după răstignire, adunarea ucenicilor a rostit, în rugă, următoarele: „...s-au însoțit ...Irod și Pilat din Pont cu neamurile și cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta și sfatul Tău”†. Nu erau ucenicii învățați și nici filozofi, dar n-aveau nicio ezitare să-i declare pe Irod și pe Pilat predestinați să facă ce au făcut (și dacă nu erau filozofi, totuși duhovnicește erau mai înțelepți decât filozofii). Toți oamenii sunt robii lui Dumnezeu, dacă vor ei sau nu. Dar cu toate acestea, omul are voința liberă. Și face ce vrea.

Dacă omul face ce vrea, totuși nu și la judecata lui Dumnezeu, nici după. Și dacă Domnul face cu oamenii ce vrea El, totuși El este bun, mai bun decât orice ar putea omul să numească „bun”†. El este Cel ce ne dă ce avem nevoie. Și, mai presus de orice, Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să fie mântuiți”†, și a trecut la fapte: a plătit (în Isus Hristos) prețul păcatelor fiecărui om care crede. Mai rămâne ca și omul să se pocăiască – depinde de el, de aceea are voința liberă.

Acestea fiind spuse, noi știm că Dumnezeu alege. Așa cum mă face El, așa îmi voi duce crucea. Și nu mai e nimic greu de înțeles, în credință. Amin.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆

Atunci în secolul al XIX-lea, femeile purtau rochii lungi închise până la gât. Costul hainelor era ridicat, de spălat se spălau manual, cu efort, și totuși femeile pionierilor americani umblau în urma căruțelor, în praf sau noroi, tot așa: rochii lungi, închise până la gât. De ce oare? Pentru că era rușine altfel. Nimeni nu purta atunci rochii scurte, nici pantaloni-ciorap, nici nu își dezgolea vreo femeie pieptul sau picioarele, nici nu se îmbrăcau să pună în evidență forme în mod necuviincios. Din contră, formele trupului trebuiau ascunse, pentru că era rușine altfel. Îmbrăcămintea era făcută în așa fel ca formele trupului să fie ascunse. Altă lume.

E oficial: fără rușine!

Cu cei de azi, oamenii, și mai ales femeile, s-a pierdut rușinea de tot; în schimb, domnește nesimțirea; iar înțelepții lor te învață să te „eliberezi” de rușine, sau vină. Pentru că unii încă mai simt rușine, sau vină, e în sângele omului. Dar societatea te vrea de partea ei, începând cu copiii mici de tot care se uită la televizor, și până la înțeleptul psiholog care ne învață să ne eliberăm de rușine sau vină, ca să fim „liberi”, fără rușine.

Oamenii aceștia știu bine că Biblia e în întregime opusă doctrinei lor; de aceea este Biblia dușmanul lor cel mai mare. Iată, ei ne promit că ne eliberează de rușine; dar libertatea noastră vine de la Isus Domnul, care ne eliberează din jugul păcatului. Așadar păcatul a luat prilejul și acum, cum a făcut† și cu Legea, să aducă altceva în locul sfintei libertăți de la Dumnezeu, înlocuind-o.

Spunea Domnul:

Greu ar fi să-și închipuie cineva că femeia aceea ar fi îmbrăcată cuviincios†. Ci dacă acela „se uită la o femeie, ca s-o poftească”, atunci e mai probabil că femeia aceea e „îmbrăcată ca o curv㔆, cum zice Solomon. Atâta doar că femeia astăzi se îmbracă așa fără nici o remușcare, fie ea curvă sau nu, măritată sau nu. Făcând așa, ajunge nu doar prilej de păcătuire, dar și duce pe altul în păcat săvârșindu-l, chiar fără să știe (”a și preacurvit cu ea”, adică a săvârșit păcatul).

„Nu e treaba mea!”

Și dacă dânsa duce pe altul în păcat fără să știe, ar răspunde repede, „Nu e treaba mea!” Ba e. Pentru că e îmbrăcată ca o curvă, să prindă în cursă un suflet.

Acum să vedem ce spune Domnul de cineva care duce în păcat pe un credincios:

Așa și pentru femeia aceea. Aș vrea să mai spun acum că cele scrise aici vin de la Domnul Dumnezeu, nu de la vreun om. Și nimeni nu vrea să sperie pe nimeni. Dar băgați de seamă. Lucrurile acestea sună drastic, ar putea să apuce pe cineva spaimele. Și totuși, tot adevărate rămân. Măcar dacă s-ar pocăi un suflet din spaima aceasta (de fapt, de aceea a și venit Isus, să ne mântuiască).

„Plecăm în concediu la mare!”

Cel mai obișnuit lucru pe care îl poți auzi în România: „plecăm în concediu la mare”. Toată lumea vrea la mare.

Oare și în secolul al XIX-lea se duceau oamenii la mare? Erau trenuri. Se duceau unii, care aveau bani. Dar știți cum stăteau pe plajă? Îmbrăcați! Se jucau jocuri. Ce-i drept însă, apăruseră și așa-zisele „costume de baie”, care se numeau „costume” în mod îndreptățit, pentru că acopereau corpul aproape în întregime.

De acolo vine și denumirea de „costum” de baie astăzi, deși n-au mai rămas din el decât niște fire. Oamenii se dezgolesc toți, încinși de soare și de pofte, într-un desfrâu general.

Ce-i drept, să stai la plajă și să intri în valuri e o plăcere. Dar dacă prin asta îngădui ispita, atunci nici nu te mai ruga „nu ne duce pe noi în ispită”, că ești om cu două fețe. Și dacă Îi vorbești Lui cu două fețe, așteaptă-te să pățești ceva. E ca atunci când unii se ridică în picioare să ia cina Domnului fără să fie vrednici†. Ci pocăiește-te întâi, și când ți s-a liniștit sufletul, roagă-te. Să ținem învățătura aceasta mereu, noi toți și eu însumi de asemenea. Așa să ne ajute Dumnezeu.

Patriarhul Noe

Ar fi de folos acum să ne întoarcem puțin la strămoșul părinte al nostru al tuturor, patriarhul Noe. Dumnezeu a lăsat un singur om după potop, din care noi toți să ne tragem: Noe, și cei trei fii ai lui, care vin tot din el. Trecuse potopul, trecuseră anii în lipsuri mari, și pământul a dat iar rod. Noe a sădit o vie și a așteptat să rodească. A făcut vin. Ne putem închipui ce bucurie să guști vinul după atâta amar de vreme când n-ai avut nimic. Noe s-a închis la el în cort, a băut vin și s-a îmbătat†.

Am auzit pe unii vorbind de acest lucru ca de o crimă de lezmaiestate: s-a îmbătat, păcătosul, și apoi a blestemat, vezi ce se întâmplă dacă bei? Eu, cel care scrie aici, nu cred că e bine să arunci cu piatra în alesul lui Dumnezeu. Nu de alta, dar vine o judecată. Teme-te.

Desigur, Noe era și el puțin fericit. Și avea tot dreptul. Dumnezeu a zâmbit văzându-l.

Acum se întâmplă prima spurcăciune de după potop. Ham a intrat în cortul tatălui său, care se dezgolise, și a îndrăznit să își coboare privirea asupra lui. În contrast, Sem și Iafet „au mers de-a-ndăratelea”, acoperiți cu mantaua. Când s-a trezit Noe patriarhul, a decretat: este un lucru spurcat, demn de blestem. Așa a ajuns sub blestem neamul lui Ham și al lui Canaan (fiul lui Ham), trăind în sălbăticie mii de ani. Puterea patriarhilor era mare pe pământ, iar vorba lor era ascultată în ceruri (la fel Isaac, Iacov).

Care a fost deci prima spurcăciune pe pământ după potop? Un fiu netrebnic a văzut goliciunea tatălui său, fără să își fi ferit privirea, cu o nesimțire drăcească, ba a spus și fraților lui afară. Repet: un fiu netrebnic a văzut goliciunea.

Ce mare lucru, ar spune oamenii, chiar și unii prin biserici. Dar atunci de ce Dumnezeul cel mare al cerurilor, a făcut cum a zis Noe, și nu unii ca ei? Este mare lucru. Este diferența care duce la blestem.

Câte filme au văzut ei, toate cu ceva cvasi-pornografie prin ele, n-ar pricepe ei nimic din sfințenia lui Dumnezeu. Și totuși, de sfințenia aceasta avem nevoie. Doar că, denaturați, nu o mai putem înțelege.

De fapt, să pricepem un lucru bine: o parte dintre oameni au fost loviți de un cataclism pentru mii de ani, doar pentru... ce? Doar pentru nesimțirea lui Ham? Da... da!

Nesimțirea lui Ham însă, pentru ei, e ca un lucru de nimic. Dar pentru Dumnezeu, e totul. Și pentru că pedeapsa aceea a fost mare, n-ar fi trebuit ca oamenii să fi învățat din ea? Și pentru că a fost așa mare, nici c-a mai venit alta ca ea.

Așa se face că acum, în vremea din urmă, nu se mai întâmplă așa un blestem? – doar motive ar fi multe. Ba se întâmplă, aveți putină răbdare, se întâmplă ceva mult mai rău, în curând. Și pentru că sfârșitul e aproape, „Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; cine este întinat, să se întineze și mai departe!”† Vine sfârșitul.

Faptul că aceasta a fost prima spurcăciune pe pământ după potop este semnificativ pentru silnicia în care trăiește omenirea azi. A fost semnul a ce avea să urmeze cu noua generație de oameni.

Era vară, și în curtea bisericii intră ca o vijelie pastorul prieten din Arad, care tocmai trecea prin București după ce fusese cu familia la mare. Vesel nevoie mare, era îmbrăcat doar în șort, cu bustul gol. Desigur, toți acolo la biserică erau îmbrăcați cum se cuvine, doar arădeanul nu simțea nicio jenă. Se obișnuise cu oameni dezbrăcați, cât de pastor era el.

Printre studentele venite la facultate din provincie, constănțencele erau mai predispuse la curvie (cu excepții, desigur), și singurele care știau să danseze ca în Occident. Dar de ce oare? Pentru că erau din Constanța, capitala plajelor și a discotecilor de pe litoral.

Trupul omului e carne păcătoasă†, și ușor de ispitit dacă îi dai celui rău ocazia. Isus a venit să ne mântuiască duhovnicește, pentru că trupul îl lăsăm aici. Trupul trebuie ținut sub stăpânire, să nu dăm ocazia celui rău, că se va folosi de ea de îndată. Știe ce fel de trup avem. Și știm și noi. De aceea trupul îl ținem sub stăpânire:

La sfârșit,

Despre picioarele acoperite ale preoților

Deși preoții erau bărbați numai, niciodată o femeie, totuși goliciunea era strict interzisă: picioarele preoților trebuiau acoperite până jos la glezne. Altfel s-ar fi făcut vinovați și ar fi murit (versetul 43). Drept e, aici e vorba de locul sfânt. Dar vom pricepe mai bine pe Domnul acum.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆