Iată textul invaziei:
Apoc. 12:
7 Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei,
8 dar n-au putut birui; și locul lor nu li s-a mai găsit în cer.
9 Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui.
10 Și am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea și împărăția Dumnezeului nostru, și stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.
11 Ei l-au biruit, prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte.
12 De aceea bucurați-vă, ceruri, și voi care locuiți în ceruri! Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme. †
În războiul din cer, Satana a fost învins de frații noștri aici pe pământ (versetul 11). Cum se poate că ei aici, prin Domnul lor, prin mărturia și sacrificiul lor, au decis soarta războiului acela duhovnicesc, vom ști mai t1rziu. Ce știm bine acum, și vom arăta în continuare, este că cele ce se întâmplă pe pământ în zilele noastre, și căderea omenirii în bezna morală de acum, sunt o împlinire cât se poate de evidentă a profeției marelui război.
În ceruri, arhanghelul Mihail cu oastea s-au luptat cu Satana și cu îngerii lui. Dar un glas tare în ceruri spune că „frații noștri”, aici pe pământ, „ei l-au biruit, prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte”.
Dar dacă războiul a fost în ceruri, cum atunci a fost Satana biruit de frații noștri aici pe pământ?
Aici e mirarea. Toate deci, chiar și lupta din cer, se duc pentru sufletele celor de pe pământ. Iar aceștia, frații noștri, sunt cei care biruiesc. Și atunci, ce poate să însemne războiul din cer, dacă victoria se hotărăște pe pământ? Faptul că războiul cel mare a fost în ceruri, este fără dubiu. Cum a fost dus acest război, sau cum se poate că unii aici pe pământ i-au hotărât soarta, știm noi mai puțin. Totuși știm că frații noștri aici pe pământ i-au hotărât soarta!
Cerul și pământul se bat pentru același* lucru. Lupta este la sânge, dar înțelegem aceasta duhovnicește, așa cum înțelegem că noi aici ne luptăm împotriva duhurilor răutății.
O luptă la nivel de duh este cu mult mai însemnată decât orice am putea numi „luptă” pe pământ. Cumplitele războaie ale pământului apar acum ca niște nimicuri față de războaiele cerurilor. Pentru că Duhul† a făcut tot ce este. Și ce este material, toate au fost făcute de Duh. Duhul deci este mai presus, dincolo de înțelegerea minții omenești: așa cum a făcut universul acesta, tot așa poate face altul nou. De aceea nici nu poate fi duhul înțeles cu mintea. De aceea omul de știință e cu totul neputincios când e vorba de duh, pe care nu îl poate percepe în niciun fel.
Războiul din cer, lupta fraților noștri pe pământ, toate sunt una. Va trebui să înțelegem aceasta prin credință. Vom ști atunci cine este omul care biruie păcatul pe lumea aceasta, chiar dacă e un Lazăr† pe pământ: până și războaiele în ceruri se duc pentru el**, iar soarta acestor războaie e hotărâtă tot de el.
Data invaziei
Să spunem de la început, invazia (versetul 9) a avut loc cândva pe la vremea primului război mondial. Iată de ce:
• Pentru ca frații noștri aici să fi putut birui în războiul din cer, ar fi trebuit ca aici pe pământ creștinătatea să fie puternică duhovnicește. În privința aceasta, secolul al XIX-lea a fost apogeul – plus o perioadă înainte și chiar după, dar secolul a XIX-lea a fost vremea creștinătății cum n-a mai fost alta, chiar și așa în plin război ceresc. Argumentăm faptul acesta într-o scurtă serie de articole* aici pe Bisarc, pre-intitulate ”Secolul al XIX-lea”. Atunci au învins frații noștri, când erau puternici. Ne putem închipui, multe au fost bătăliile, și mari au fost victoriile. Și când s-a terminat războiul, Satana a căzut. Vom trage o concluzie preliminară: invazia a avut loc după secolul al XIX-lea.
• Începutul și sfârșitul (căderea). Către sfârșitul primului război mondial a izbucnit revoluția bolșevică, cu mare ură împotriva celor care cred în Dumnezeu („diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare”, versetul 12). Seamănă cu măcelul revoluției franceze, pe la începutul războiului ceresc. Poate aceasta a fost mânia căderii („cuprins de o mânie mare”), care tocmai avusese loc. Aceste două evenimente sunt fără precedent în istoria omenirii de la Constantin încoace, ca amploare anticreștină. Unul marchează începutul războiului ceresc, celălalt sfârșitul.
La fel, lucrarea Domnului pe pământ a început și s-a sfârșit cu atacuri feroce ale celui rău. Întâi, când Isus postea în pustie, a fost ispitit (Matei 4). La fârșit, în Ghetsimani, către cei ce veniseră să-L aresteze, a zis: „...acesta este ceasul vostru și puterea întunericului.”† Adică prin puterea Satanei veniseră ei acolo.
• Holocaustul și apostazia. Invazia este catastrofică pentru evrei (versetul 13, mai jos), urmând ca, odată eșuată campania diavolului împotriva lor, să vină o vreme, tot catastrofală, dar pentru Biserică de data aceasta (versetul 17, mai jos). Lucrurile s-au întâmplat întocmai, istoric, începând de atunci de la vremea primului război mondial, ceea ce confirmă data invaziei. Iată versetele profeției celor două campanii ale Satanei:
Apoc. 12:
13 Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia, care născuse copilul de parte bărbătească.
14 Și cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi, și jumătatea unei vremi, departe de fața șarpelui.
15 Atunci șarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul.
16 Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul și-a deschis gura, și a înghițit râul, pe care-l aruncase balaurul din gură.
17 Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, și țin mărturia lui Isus Hristos. †
O tălmăcire inspirată a celor de mai sus n-am văzut. Dar am putea măcar să observăm că exodul în masă al evreilor (vulturul cel mare, versetul 14) către Țara Sfântă a început după „the Balfour Declaration” a Marii Britanii din 1917, în favoarea unui stat evreiesc. Țara Sfântă era cu adevărat un pustiu, urmare a secole de stăpânire islamică. Ar mai fi de observat că Germania rămăsese singură împotriva restului lumii (pământul, versetul 16) în ultima parte a războiului: pământul (restul lumii) a dat ajutor femeii înghițind râul (râul, adică „soluția finală” germană, în ce privește populația evreiască europeană). Au urmat apoi războaiele de nimicire rapidă ale arabilor. Totuși „râul” pare a se referi doar la „soluția finală”, cel mai mare val de nimicire vreodată, pentru că în războaiele arabilor Dumnezeu a intervenit direct. Scrieți-ne aici la Bisarc, cine are lumină.
• Antisemitism. „Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia, care născuse copilul de parte bărbătească” – versetul 13. Așadar, înainte de asaltul împotriva credinței creștine (versetul 17). Și într-adevăr, după primul război mondial, antisemitismul s-a răspândit inexplicabil, nu doar în Germania, dar și în multe alte țări, ca de pildă Marea Britanie și SUA – ceea ce astăzi este ținut mai în ascuns. Apoi, holocaustul și războaiele cu arabii. Vom putea conclude deci că, istoric, invazia a avut loc la vremea primului război mondial, sau cam pe atunci oricum. Atât antisemitismul cât și anticreștinismul erau relativ neînsemnate înainte de primul război.
• Anticreștinism, după antisemitism. A venit holocaustul, apoi războaiele împotriva micului Israel, în care nu i se dădea nici o șansă, dar treptat a devenit clar că Israel învinsese, pe de o parte, și că lumea creștină se deteriora rapid, pe de alta (versetele 16, 17). Cam pe vremea când Israel devenise nuclear, și neatacabil, biserica era deja atacată sângeros (duhovnicește vorbind). Astăzi, din biserici și din credință a rămas doar un simulacru, mai ales în Occident și în toate democrațiile, cu unele excepții în Statele Unite.
Totuși creștinătatea a evoluat ascendent în China, India, Indonezia și alte țări, în ciuda prigonirilor; Domnul nu a îngăduit altfel (nici ispita nu e mai mare† decât poate omul să ducă) – în țări ca acestea prigonirile au fost mari de-a lungul timpului.
Atacul împotriva credinței va dura până la sfârșit, este mânia Satanei împotriva Mielului, cu care s-a luptat și a fost învins, și este sfârșitul lumii, când nu mai are timp: „...diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme” – versetul 12. Faptul că atacul la religia creștină a căpătat amploare după războaiele lui Israel confirmă istoric evoluția invaziei așa cum este descrisă în versetele 13-17. Să remarcăm, „balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, și țin mărturia lui Isus Hristos” – adică Satana abandonează la un moment dat lupta cu Israel, ca să facă război cu creștinii. Și într-adevăr, după războaie câștigate fulger de Israel, după înarmarea nucleară și avansul tehnologic acolo în Israel, astăzi nimeni nu mai crede că ar mai îndrăzni cineva să-i atace. Dar Satana are alt război, mai cumplit, de dus.
Întăi antisemitismul, apoi anticreștinismul, în ordine: și în profeție, și istoric, la fel.
• Este esențial acel „Vai de voi, pământ și mare!” (versetul 12), precum și „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?”† sau alte scripturi, similare, care dezvăluie un adevăr teribil: în zilele din urmă, „a făcut război sfinților, și i-a biruit”†. I-a biruit, adică a biruit credința pe pământ, la nivel instituțional și de societate – instituțional, credința creștină își câștigase locul odată cu împăratul Constantin, fără să fi putut fi detronată de atunci. Dar după cum se vede astăzi, fără dubii, apostazia a început deja și face prăpăd în plină forță. Și nu numai, dar cele ce se întâmplă vor continua până la sfârșit. Cele mai multe dintre biserici, care se mai numesc „biserici”, și-au pierdut sfeșnicul†. Este esențial să înțelegem faptul acesta, ca să nu fim tentați de alte interpretări ale profeției războiului din cer, care l-ar putea data la nașterea Domnului, sau la nimicirea Ierusalimului în 70 d.Hr., sau altfel. Dacă e vai de voi, pământ și mare, n-ar mai fi avut cum să vină vremuri înfloritoare ca seculul al XIX-lea, duhovnicește vorbind. Tot astfel, diavolul știe că are puțină vreme (versetul 12), deci căderea se petrece la vremea sfârșitului.
• Și ca un argument final în favoarea datei invaziei:
1. În secolul al XIX-lea, creștinismul a înflorit* ca niciodată: „frații noștri” au biruit, Satana a căzut.
2. Amploarea antisemitismului (după primul război) a fost mai mare ca oricând în istorie, și dăinuind decenii.
3. Amploarea căderii creștinismului (în desfășurare) este mai mare ca oricând în istorie, și continuă.
Nu se mai întâmplase. Numită pompos, școala germană de critică „superioară” a început timid, prin anii 1920, potrivit cu invazia. O școală de gândire de cea mai pură stirpe satanică, a cuprins, mai târziu, și școlile teologice americane; „Jesus Seminar” (cu nume înșelător) este doar un exemplu. Ei spun că Biblia trebuie abordată ca orice altă piesă de literatură – cu un ochi critic. Conceptele de inspirație divină și ineranță a Bibliei au fost respinse. Biblia a ajuns să fie văzută ca o căutare a lui Dumnezeu de către om, mai degrabă decât ca o revelație a lui Dumnezeu pentru oameni. Ca produs uman, a fost considerată ca fiind plină de mituri, legende și superstiții.
Conceptele criticii „superioare” sunt pline de greșeli de raționament, care, ca și în cazul evoluționismului, sunt neimportante pentru majoritatea academicilor, așa cum sunt ei ținuți în jug de duhuri necurate. Tocmai ei, care ar fi trebuit să fie gardieni ai adevărului. Dar, lumea fiind invadată, este un lucru de înțeles.
Acest asalt asupra integrității Cuvântului a deschis, mai târziu, porțile apostaziei generale. Teologi și clerici au început să râdă de nașterea virgină a lui Isus, să desconsidere miracolele Sale, să pună la îndoială învierea Sa și să nege a doua Sa venire.
• Și chiar să nu fi fost invazia atunci la vremea primului război mondial, ci mai devreme sau mai târziu, oricum de întâmplat s-a întâmplat – prea este evident istoric, în calvarul din care Israel până la urmă a ieșit, ca să facă loc infectei realități a stării credinței astăzi. Este evident și din acest nou fel în care trăiesc oamenii, de tip drăcesc, nemaiîntâlnit în istorie. Iar Satana și îngerii lui sunt aici pe pământ definitiv, oricum. Nu mai este nimic de dezbătut în această privință. În fond, aceasta e tot ce trebuie să știm.
Cât a durat războiul?
Primele semne* de atac satanic au apărut înainte de secolul al XIX-lea, cu iluminismul și revoluția franceză. Așadar războiul în cer a durat dinaintea secolului al XIX-lea și până la vremea primului război mondial, când Satana a fost învins de tot, și alungat din ceruri cu toți îngerii lui, definitiv. Îngerii Satanei sunt cei pe care îi mai numim și draci, sau diavoli, sau duhuri necurate, sau duhuri rele.
Frații noștri au învins. Dar, prin ce?
Prin trei lucruri (versetul 11), atât de importante, că e bine să ne fie ca un ghid în viață:
• prin sângele Mielului
• prin cuvântul mărturisirii
• prin sacrificiu, chiar și al vieții
Numărul unu, și cel mai important, jertfa lui Hristos, prin care a venit harul lui Dumnezeu. Oamenii au primit de la Dumnezeu harul prin care să poată birui. Aceasta ca să nu ne închipuim că au biruit prin puteri omenești. Și apoi, vedeți cum războiul Domnului este și războiul oamenilor? Pentru că noi și El suntem una. Doar suntem trupul Lui, nu? „Acum a venit mântuirea, puterea și împărăția Dumnezeului nostru, și stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.” Așadar, ce împiedica stăpânirea în ceruri? Faptul că pârâșul fraților noștri îi pâra înaintea lui Dumnezeu („pentru că”). Și prezența Satanei acolo. Îi pâra pe ai noștri, și împiedica stăpânirea Lui în ceruri. De aceea spunem că Hristos și cei ai Lui sunt una.
Dar, oare, bine ne e nouă acum că am fost invadați? Și totuși, ne-a chemat cineva să ne fie bine pe pământ? Noi am fost chemați să ne fie bine în ceruri. Să ne aducem aminte ce-i spunea Isus lui Toma: „...pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.” Mai ferice de cei ce au avut de biruit greutăți mai mari. Din vremea aceasta vor ieși mulți mai curați ca aurul curat. Cel ce va birui, va moșteni cerurile.
Se mai întâmplase
Dac-ar fi fost să se coboare Satana din ceruri, cu toate forțele (cu toți îngerii căzuți), ce alt moment l-ar fi atras mai mult decât nașterea Domnului, ca să împiedice ce avea să urmeze. Și într-adevăr,
Apoc. 12:
1 În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, și cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.
2 Ea era însărcinată, țipa în durerile nașterii, și avea un mare chin ca să nască.
3 În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roșu, cu șapte capete, zece coarne, și șapte cununi împărătești pe capete.
4 Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului, și le arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naște.
5 Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie.
6 Și femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute șaizeci de zile. †
La nașterea Domnului, Satana s-a coborât din ceruri cu toți ai lui (versetul 4). Ce a vrut atunci să facă era să împiedice întruparea – și a eșuat. Au fost uciși pruncii†, dar nu și Pruncul, a fost ispitit† Domnul, și ispita a dat greș. Pe Isus, dracii Îl „rugau stăruitor”†, se temeau de Cel care avea putere să-i trimită chiar și în Adânc†, înainte de vreme. E de presupus că Satana a rămas aici pe pământ până la răstignire, când Isus a spus „S-a isprăvit!” De acum, n-ar mai fi avut ce face, Domnul nostru învinsese.
A fost aceasta o invazie? Desigur, dar cu un scop (pe care nu și l-a atins), și reversibilă. În timp ce, înfrânt în războiul din cer mai târziu, Satana a căzut aici pe pământ izgonit, alungat definitiv, de data aceasta ireversibil.
Câți draci?
În cer n-au mai rămas draci (versetul 8), pentru că au pierdut războiul. Dar câți oare să fi fost aceia care au fost aruncați pe pământ?
Atunci la nașterea Pruncului, balaurul și-a adus pe pământ forțele: „Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului” (versetul 4), adică e de presupus că îngerii Satanei sunt a treia parte din îngerii cerurilor. Și anume, cât de mulți înseamnă aceasta? Dacă numai în îndrăcitul* din Gadara erau câteva mii, trebuie că sunt atât de mulți că nu știe nimeni să-i numere. Totuși Domnul ne sugereazㆠcă într-un om obișnuit locuit de necuratul este un singur drac, iar când starea omului aceluia ajunge mai rea ca la început, se cheamă că au mai venit șapte duhuri; duhul acela a mai luat „...cu el alte șapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se așează în ea...”† Aceasta doar ca să ne putem face o idee.
— Dacă deci toți dracii sunt aici cu noi pe lumea aceasta, permanent, unde sunt?
— În oameni.
— Atât de mulți?
— Da. Și se vede de la o poștă. Se vede, spre deosebire de vremuri trecute. Este evident.
Stăteam de vorbă cu o tânără. Ea și prietenul ei locuiau împreună, în Germania. Terminaseră de curând facultatea – una din cele mai respectate din București – printre primii, erau așadar din cei mai elevați în România. Îi luaseră nemții de îndată. „Nu vă căsătoriți?” am întrebat eu. „Nuu... Cine se mai căsătorește în ziua de azi? Poate numai ăia... religioșii...” zice, strâmbând din gură a dezgust.
Cine impune unui popor felul de viață, felul de a gândi, morala? Aceia mai elevați, pătura de sus, nu ceilalți. Vedeți dar ce s-a ales de aceia de sus în zilele noastre.
Căsătoria e disprețuită. Curvia în schimb, a ajuns atât de comună că e ignorată ca și cum n-ar fi nimic rău. Gata! nu e nicio curvie! ce e aia? Dacă ar fi să fie un duh de curvie, ei nici nu știu, nici nu vor să afle. Îi împiedică dracul din ei. Iar dintre formele mai nenaturale, ca sodomia, sau altele, toate sunt la loc de cinste. Femeile se îmbracă necuviincios*, cum nu s-a mai pomenit vreodată în istoria oamenilor pe pământ. Cei tineri își disprețuiesc părinții, oamenii își disprețuiesc bătrânii. Copilul e deștept, bătrânul e prost. Viclenia e la mare preț. Dacă știi să manipulezi pe alții, ai șanse la un salariu bun. Ascultă unii muzică stricată, cât e ziua de lungă. Se uită unii la filme, nu scapă o zi, filmele Satanei. Neveste de bărbat, au învățat feminismul și își otrăvesc casa. Ca să nu mai vorbim de cele care nu sunt neveste și otrăvesc ecranul televizorului. Vai, vai de copii: își pierd nevinovăția de mici, la televizor; vârsta pubertății a scăzut înfiorător. Ajunge să spui cuiva că ești evanghelic, ca să-l vezi cum i se întunecă privirea. Ura omului față de biserică e primul semn că e locuit de un duh necurat. Libertatea religiei nu mai constă în protejarea bisericii (batjocorită în media și în învățământ, la liber), ci în favorizarea altor forme, idolatre, ca satanismul sau musulmanii, al căror Coran e introdus în școlile și universitățile Vestului în numele libertății religioase. Acestea sunt duhuri de draci. Dacă vrei să fii pus în cinste, trebuie să fii „corect politic”: pro-sodomie, pro-feminism, pro-curvie, pro-islam, anti-biserică, anti-biblie, anti-familie, anti-ascultare-în-familie, pro-familie-stearpă, anti-copii-educați-de-părinți, pro-copii-educați-de-stat, pro-ură-de-părinți, etc. Unii se declară așa chiar dacă nu sunt, când se duc la interviu pentru o slujbă. Dar parcă nu le știți toate acestea? Ce le mai spun eu aici? Se văd toate de la o poștă.
Oamenii aceștia nu sunt puțini. De fapt, ei sunt marea majoritate. Și totuși nimeni nu spune că vreunul din ei n-ar fi întreg la minte. Pentru că așa par. Și doctorii lor, mai degrabă te-ar încondeia pe tine, credincios creștin, ca nebun, sau dezechilibrat, decât pe unul din ei.
Ne-au invadat dracii, și sunt atât de mulți că-i țin pe oameni în hățuri cum ții un animal. Și dacă strigă* unul „Mânăă!”, oamenii se duc toți, „ca o turm㔆 către locuința morților, sau „ca boul care se duce la măcelărie”† fără să știe ce îl așteaptă – doar e bou...
S-au stricat oamenii, „au umplut pământul de silnicie”, cum spunea Domnul lui Noe, și tot așa va fi† curând, cum a fost pe vremea lui Noe, pentru că se umple paharul mâniei lui Dumnezeu.
Profeții, tălmăciri
Ați observat desigur că am lăsat fără explicații unele din numeroasele profeții sau metafore ale versetelor citate (de pildă, „femeia” este poporul ales, Israel). Dar Duhul Domnului vine peste cine alege El. Și deocamdată – deși sugestiv – nu este totul complet clar. Dacă dintre cititori aveți lumină în privința aceasta, vă rugăm scrieți-ne și nouă aici la Bisarc. E de folos. Chiar dacă am putea avea și obiecții, de o parte sau de alta, e totuși de folos. În ce privește tema acestui articol, credem totuși că ne-am atins scopul.
„Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer”
Isus Domnul a făcut odată o referire profetică la marea cădere din ceruri a Satanei. Câtă importanță îi este dată căderii, vom căuta să înțelegem comparând cu alte referiri, similare, ale Domnului.
Când cei șaptezeci s-au întors bucuroși că și dracii le sunt supuși, Isus le-a spus: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”† Le-a spus aceasta înainte de orice altceva! Apoi, „Totuși, să nu vă bucurați de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.”† Referirea aceasta („Am văzut pe Satana...”) nu pare a fi la prezența Satanei atunci pe pământ, pentru că lucrul acesta era cunoscut bine de ucenici. În plus, aceea de atunci nu fusese o „cădere”, cum avea să fie mai târziu, când Satana a fost „aruncat” din ceruri. Așadar, referirea aceasta era, mai degrabă, o viziune profetică a ceea ce avea să urmeze la vremea sfârșitului.
Nu vă bucurați deci că dracii vă sunt supuși, le-ar fi spus Domnul, pentru că va veni o vreme când cel rău va invada pământul definitiv, și va fi vai de voi, pământ și mare! Nu vă bucurați că dracii vă sunt supuși, e iluzoriu, pentru că vine vremea când veți fi invadați. Mai bine bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri, asta da.
Ar mai fi ceva de spus aici: oare cu ce ar fi putut ucenicii de atunci să fie afectați de ce avea să fie la vremea sfârșitului? Ar spune cineva: cu nimic! N-aș fi chiar așa de sigur. Pentru că trupul Domnului e unul, și Duhul e unul de asemenea. Nu suntem toți trupul Lui? Mai vechi sau mai noi, de acum două milenii sau de azi, toți suntem trupul Domnului, adică Templul† Sfânt al lui Dumnezeu. Dacă a murit un om credincios, ce a murit** altceva decât trupul? Duhul merge la Dumnezeu. Iar dacă trupul Domnului simte întristare, tu care ești un mădular o vei simți și tu.
De aceea, niciunii dintre cei din ziua de azi nu ar trebui să se baricadeze față de restul bisericii, ca să nu-i afecteze nimic rău; ce-i drept, uneori biserica locală a decăzut, dar căutați alte căi, sau scrieți-ne aici la Bisarc. Dacă își închipuie cineva că, izolându-se, rămâne în trupul Domnului oricum, să spunem așa: în trupul lui Hristos ochiul își are rostul lui, urechea își are rostul ei; dar tu, care e rostul tău? – și dacă vei zice că doar Dumnezeu știe care e rostul fiecăruia dintre noi în trupul lui Hristos, totuși darul Lui e pus în tine:
Rom. 12:
4 Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, și mădularele n-au toate aceeași slujbă,
5 tot așa, și noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.
6 Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, să-l întrebuințeze după măsura credinței lui.
7 Cine este chemat la o slujbă, să se țină de slujba lui. Cine învață pe alții, să se țină de învățătură.
8 Cine îmbărbătează pe alții, să se țină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuiește, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie. †
O doamnă cu carte, de tot respectul, se obișnuise să facă curat în biserică. Și o făcea din toată inima. Nu se băga nimeni pe treaba dânsei, iar sora, ce făcea făcea desăvârșit de bine.
Și dacă totuși ești singur și nu știi ce să faci, scrie-ne la Bisarc, și vom mai vedea.
Acum, dacă pe ucenicii de atunci îi privea căderea Satanei de pe vremea noastră (cum se vede din vorbele Domnului, când i-a întâmpinat pe cei șaptezeci), cum atunci starea bisericii din chiar vremea noastră nu privește pe unii astăzi? Ar trebui să ne privească totul și orice se întâmplă în biserică, la noi sau la alții, aproape sau departe.
Despre ce e important, din nou
Când ucenicii se minunau de clădirile templului, Isus vede altceva: „...vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră...”† Adică, iată ce e important, nu clădirile acestea mărețe, ci distrugerea lor, pentru ca în loc să fac Eu un templu† duhovnicesc.
Și tot așa...
Tot așa iarăși, când ucenicii Îl întrebau† de semnele sfârșitului,
Mat. 24:
4 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva.
5 Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu, și vor zice: „Eu sunt Hristosul!” Și vor înșela pe mulți.” †
„Drept răspuns” într-adevăr. Dar aceasta este ce e important, despre zilele acelea. Nu-i vorbă că a urmat apoi și o descriere a semnelor. Dar înainte trebuie să știți ce este mai important decât orice altceva. Băgați de seamă! Decât să știți semnele, mai important este să vegheați să nu vă înșele cineva. Fiți deci ca străjerul care veghează, și nu doarme. Sunați trâmbița când se apropie dușmanul! Adică faceți cunoscute uneltirile celui rău, să se știe. Nu lăsați în pace feminismul, sodomia, televizorul și copii, curvia, învățământul, și câte de nu se pot număra. Sunați trâmbița lui Dumnezeu! Că dacă nu o faceți, e pericol* mare („băgați de seamă”).
Cei șaptezeci și ce era mai important
Revenind la cei șaptezeci, aceștia așadar se întorseseră bucuroși că dracii le sunt supuși. Și nu era puțin lucru. Dar, „am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer”, lucrul acesta era mai important și mai grav, pentru că avea să vină o vreme ca un prăpăd pe fața pământului invadat de draci. De aceea răspunsul Domnului a început așa. Să remarcăm cum deseori Isus vorbește cu cei de atunci ca și cum ar vorbi cu toți, din toate timpurile, inclusiv cei din viitor.
Duhuri batjocoritoare
Dacă duhurile căzute au și ele pasiunile lor, batjocura este cu siguranță una dintre ele. Unii numesc batjocura comedie, dar noi știm de unde vine. Încotro te întorci, în media, show-uri TV, etc., auzi batjocuri:
Iuda 1:
18 ...în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite. †
Întâlnesc deseori oameni obsedați de ideea că îi batjocorești, chiar dacă nici prin cap nu-ți dăduse. E imposibil să te împrietenești cu ei. Se uită la show-uri și se umplu de otravă când cei ce vorbesc acolo se batjocoresc râzând perfid.
Când Mica, proorocul lui Dumnezeu, i-a proorocit de rău lui Ahab, împăratul lui Israel,
1Împ. 22:
24 ...Zedechia, fiul lui Chenaana, apropiindu-se, a lovit pe Mica peste obraz, și a zis: „Pe unde a ieșit Duhul Domnului din mine ca să-ți vorbească?” †
Batjocura celui rău sună urât, agresiv.
„Hristoase, proorocește-ne – cine Te-a lovit?”† Batjocuri murdare, la care Mielul lui Dumnezeu nu a răspuns nimic.
Batjocura după invazie
După invazie, a apărut un fenomen nou, nemaiîntâlnit până atunci: biserica e batjocorită și ea, dar subtil, și printre cei care o fac (poate inconștient) sunt și unii cu rang în biserică. Vom reveni mai jos, pentru că e foarte, foarte important.
În sens invers, și mai ales în bisericile charismatice, stăpânitorul acestei lumi, Satana, e batjocorit uneori și el. Ar zice unii, care „se pierd singuri în ceea ce știu din fire” (versetul 10, mai jos), că ultimul loc în care cel rău ar putea fi respectat e biserica. Totuși, până una alta, dregătoria diavolului e încă în funcție, și e bine să luăm aminte la scripturi ca acestea:
Iuda 1:
8 Totuși oamenii aceștia, târâți de visările lor, își pângăresc la fel trupul, nesocotesc stăpânirea și batjocoresc dregătoriile.
9 Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!”
10 Aceștia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc, și se pierd singuri în ceea ce știu din fire, ca dobitoacele fără minte. †
Desigur însă, cel rău este un batjocoritor mai abil decât oamenii. Nu vă luptați niciodată cu cineva în batjocuri, că veți pierde. Nici măcar Făt Frumos, în poveștile românești, nu s-a bătut în batjocuri – când era vorba de „în ce să ne batem”. Tot așa, nu poate nimeni să ajungă gazdă a unui astfel de show TV dacă nu este un mare maestru al batjocurii.
Cum oare nu pricep ei că biserica e batjocorită?
Pentru că în bisericile charismatice i s-a deschis ușa, cel rău și-a trimis acolo pe cei mai pricepuți dintre draci în privința aceasta, să umple biserica de ridicol. Acestea sunt duhuri infiltrate, nerecunoscute ca atare. Răcnete fără rost, zgomot total, vacarm la rugăciune, viclenie pe față (mai ales pentru bani), „zguduiala”, sau „the shake", din care unii zic că s-au întors la Dumnezeu (dar necunoscută până acum), apucături neevlavioase, muzică fără discernământ și mai câte, de care oamenii nu aveau cunoștință că se pot întâmpla în biserici, și pe care și lumea a ajuns să le batjocorească. Biserica este batjocorită și ridiculizată, uneori chiar pe post de comedie.
Închipuiți-vă crainicul TV, care are și el ceva de spus, de pildă știrile, că ar urla ca un descreierat – sau ca un pastor charismatic. Nu fiți copii la minte†, spunea Pavel, ci la răutate.
Nu vă luați după strigătele nebune ale unora prin biserici, care seamănă mai mult a vrăjitorie decât a sfințenie. Nici după țopăielile lor. Când vedeți ridicolul în biserică, închipuiți-vă bucuria drăcească a duhurilor acelea viclene care îl stârnesc. Acestea sunt duhuri care își bat joc de biserică, înșelând subtil pe mulți, arătându-se ca fiind de la Dumnezeu; atrăgând batjocuri chiar și de la lume. Și care îndepărtează pe cei evlavioși.
Aveam odată nevoie de cineva pentru o lucrare acasă. Cel care venise părea cinstit și binevoitor, dar lucra numai dimineața. Într-o zi m-am dus cu el la prânz. Bea câte două beri și nu mai putea să lucreze, se culca după-amiază. Nu era însurat, dar locuia cu o rusoaică, cu care se ducea și la biserică. Îmi spunea că e penticostal charismatic. „Muzică rock la voi în biserică?” întreb eu. „Da...” zice mândru, împingând pumnul a forță. „Noi nu suntem ca ăia...” zice, cu palmele împreunate a rugă și înclinând capul puțin într-o parte, în bătaie de joc. La scurt timp am priceput că de fapt era cam viclean și furăcios. Tot așa trebuie că erau și ceilalți care se duceau la biserica aceea. Ce să caute acolo un om evlavios? De altfel, trebuie că ați recunoscut felul acesta, că sunt prezenți pe ecranul TV. Și totuși, n-ar zice nimeni că n-ar fi evanghelici. Un fenomen nou, distrugător al fibrei care ținea biserica, dar subtil și nerecunoscut ca nociv. Invazia dracilor.
Scopul unor astfel de duhuri este batjocorirea bisericii, ca să-i strice numele înaintea oamenilor. Și ca să îndepărteze pe cei evlavioși. Este una din cele mai teribile arme ale Satanei împotriva Bisericii, ignorată în mare măsură între cei credincioși. Dar a venit timpul să spunem lucrurilor pe nume, cu toată evlavia. Vi se va răspunde fără evlavie, dar nu vă dați înapoi, Domnul este de partea voastră. De aceea este cel evlavios în măsură să dea de gol duhurile batjocoritoare, pentru că Domnul este de partea noastră.
Și Domnul striga uneori, dar pentru că se adresa unor mulțimi mari, sau din durerea inimii:
Evr. 5:
7 ...aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, și fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui... †
Iată de ce L-a ascultat Tatăl: „din pricina evlaviei Lui”. Să dăm de gol deci duhurile batjocoritoare, nu le lăsați în pace. Comoara voastră...
1Pet. 3:
4 ...să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu. †
...pentru că și Domnul nostru e la fel:
Isaia 42:
1 „Iată Robul Meu... Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu...
2 El nu va striga, nu-Și va ridica glasul, și nu-l va face să se audă pe ulițe.” †
Și noi atunci ce vom face?
Am ajuns să știm că, iată, pământul este infestat de duhuri necurate, până la sufocare. Să băgăm capul în nisip, ca struțul? Unii așa fac, având grijă de familia lor, să trăiască în curățenie, și rugându-se lui Dumnezeu – lucru de admirat. Să ajungem noi în cer, de restul poate să se aleagă praful. Când e vorba de biserică în general, de ce se întâmplă în jur, „ce-mi pasă mie?” Nu vorbesc aici de ce ar putea gândi frații aceștia ai noștri, ci de acel „ce-mi pasă mie” pe care îl auzi cu urechile din gura lor.
Dar nu suntem noi toți frați ai lui Isus? Și copii ai lui Dumnezeu? Nu este Duhul un singur† Duh? Dacă pe cineva îl doare-n cot, la propriu, fizic, nu-i suferă trupul? Așa și cu trupul Domnului. Dacă te apasă tristețea pentru ce vezi în jur, te apasă durerea trupului din care faci parte. Iar dacă nu, și nu simți nimic, nici eu nu mai zic nimic, că nu mi-a fost dată mie judecata. Ci judecata e a Domnului. Facă-se voia Domnului. Facă-se voia Domnului în ce mă privește și pe mine, și pe oricare altul. Noi ne rugăm să aibă Domnul milă de noi.
Acestea fiind spuse, noi atunci ce vom face? Sunt nesfârșit de multe cele pe care le putem face. Să încercăm numai, și Duhul lui Dumnezeu ne va deschide calea de acolo. Ești invitat, cititorule, la doar câteva din ce am putea face, în continuare.
Trâmbița străjerului
Este important, foarte important, să sunăm trâmbița* străjerului când vedem dușmanul că atacă biserica. De fiecare dată când vorbim oamenilor de pericolul ispitelor, al curviei, pornografiei, feminismului, de copiii noștri ”televizați”, de cum își folosesc oamenii ochii să absoarbă silnicia spurcăciunilor, și câte altele de nu se mai termină, sunăm trâmbița lui Dumnezeu. Adică, dăm de gol duhurile necurate care sunt pe pământ.
„Împotriviți-vă diavolului, și el va fugi de la voi.”
Și pentru voi fraților care sunteți mai tari duhovnicește, căutați să căpătați putere asupra duhurilor rele, în post și rugăciune. Nu uitați, cei șaptezeci s-au întors bucuroși că și dracii le sunt supuși. Nu vă dați la o parte în lupta aceasta, ca să puteți birui; ci „împotriviți-vă diavolului, și el va fugi de la voi.”† Cum să ne împotrivim? Tari în credință: „Împotriviți-vă lui tari în credință...”† Credința noastră să se arate în faptele noastre, în gândurile noastre, în rugăciunile noastre.
Să nu uităm că nu omul este cel ce alungă dracii, ci Domnul Isus Hristos. Prin El, vom putea însă și noi, în Numele Lui, să facem lucrul acesta; și va lucra El prin noi, după cum fiecare este un mădular deosebit în trupul Domnului; la fel, darurile sunt și ele diferite. Ce rămâne omului să facă este să se pocăiască, cu cerul și pământul. Să nu uităm, Isus Domnul n-a pierdut și nu va pierde (v. Viu dar mort, d.Hr.) o oaie niciodată. Fii tare în post și rugăciune.
Un om credincios să nu lase în el nimic de ce ar putea cel rău să se agațe („...vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine.”†)
Aceasta este lupta noastră aici pe pământ, nu împotriva a nimic altceva. Iată ce spune Sfântul Pavel, apostolul:
Efes. 6:
12 Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. †
Lucrurile s-au mai schimbat între timp, că ne-a ajuns vremea sfârșitului acestui veac, când n-au mai rămas duhuri rele în locurile cerești. Au căzut pe pământ toate, e mai rău. Dar vorba apostolului rămâne, și e mai actuală ca oricând: nu avem de luptat împotriva a nimic altceva, ci împotriva duhurilor răutății, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac.
Pacea Duhului s-a dus de la voi
Cred că ați observat și voi fraților prooroci, după ce proorociți și vorbiți altora din Cuvântul lui Dumnezeu, parcă pacea Duhului s-a dus de la voi. Și chiar s-a dus, la cei care vă ascultă:
Mat. 10:
12 La intrarea voastră în casă, urați-i de bine;
13 și dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi. †
De aceea cerem noi să fim umpluți iarăși cu Sfântul Duh, în Numele lui Isus:
Luca 11:
13 Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” †
— Nu priviți pasiv lucrul acesta. Cereți, și veți căpăta.
— Ce să cerem?
— Duhul Sfânt!
— Credeam că Duhul vine de la Dumnezeu când Îl trimite Dumnezeu.
— Așa ziceam toți, dar iată că uneori trebuie cerut în rugăciune, cu stăruință.
— Atunci vom zice „Dă-ne Doamne Duhul Tău cel Sfânt!” mereu.
Duhuri necurate își caută locuință
Cine are Duhul lui Dumnezeu e mai tare decât duhurile necurate care își caută locuință. Ați văzut ce frică (v. Porcii gadarenilor, oamenii pământului) le era de Isus? Să știți că cine are Duhul Sfânt e mai tare:
Luca 11:
20 Dar, dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăția lui Dumnezeu a ajuns până la voi.
21 Când omul cel tare și bine înarmat își păzește casa, averile îi sunt la adăpost.
22 Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el și-l biruiește, atunci îi ia cu sila toate armele în care se încredea, și împarte prăzile luate de la el.
23 Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; și cine nu adună cu Mine, risipește.
24 Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, și caută odihnă. Fiindcă n-o găsește, zice: „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit.”
25 Și când vine, o găsește măturată și împodobită.
26 Atunci se duce de mai ia cu el alte șapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se așează în ea, și starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea decât cea dintâi. †
Omul acela tare, care se bizuia pe armele lui, a crezut că s-a vindecat de ce era rău cu el. Dar „cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (versetul 23), aici e cheia versetelor de mai sus. Așadar cine nu e cu Domnul este văzut ca împotrivitor; și fără apărare, în consecință (duhovnicește). Desigur, pilda armelor (versetele 21 și 22) se cuvine a fi înțeleasă duhovnicește. Și chiar Domnul ne ajută (versetele 24-26) să o înțelegem așa. Vom pricepe deci că „armele” în care se încrede cel care nu este cu Domnul, și care deci este împotrivitor, l-au trădat. Nici studiile la universitate, nici religiile de diferite feluri, nici ateismul, nici filozofii, nici liberalismul modern, nici prietenii deștepți nu i-au fost de ajutor. Până la urmă, starea omului acela a ajuns mai rea ca la început. Cu cel „tare”, care se bizuie pe „armele” lui, duhurile rele au făcut ce au vrut. Sunt unii – numiți împotrivitori – care înfruntă pe Dumnezeu scrâșnind din dinți.
Vedeți, duhul rău se teme de Isus Hristos. Dar omul „tare”, cu prieteni deștepți, e dintre cei despre care Isus spune că „cine nu este cu Mine este împotriva Mea”. Și starea lui ajunge mai rea ca la început. Ce l-ar fi putut apăra? Doar Acela de care se tem duhurile rele, căruia el îi este împotrivitor. Locul de chin veșnic mai este numit „plânsul și scrâșnirea dinților”†. Omul „tare” nu este din aceia care plâng acolo. Ci dintre aceia care scrâșnesc din dinți, mânioși.
Dacă un om are Duhul lui Hristos, dracii vor fugi de el. De ce? Pentru că, „dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăția lui Dumnezeu a ajuns până la voi” (versetul 20). De aceea, cel credincios să caute, cu toată stăruința, că crească în Duhul: curățiți-vă inimile, faceți binele, amintiți-vă scripturile, rugați-vă și postiți, dați cinstea (respectul) lui Dumnezeu, ajutați pe frați, etc. Nu fii slab, ci tare. Zi de zi, întărește-te și crești în Duhul lui Dumnezeu. Nu te lua după lumea aceasta, nici nu te pierde în griji lumești.
Sub amenințarea duhurilor invadatoare
Dacă trăim vremea sfârșitului, când pământul e infestat de duhuri rele, trebuie ca biserica să își strângă rândurile și să le stea împotrivă. Ca să putem face acest lucru vom începe prin a sfinți numele Domnului în adunări, așa cum se făcea înainte, în felul nostru de a ne purta în adunări. Nimic nu va putea fi de folos câtă vreme e neorânduială în biserică și lipsă de respect față Cel Atotputernic, câtă vreme nesimțirea se răspândește ca o lepră peste tot. Pentru că Domnul e sfânt, sfânt, sfânt†, adunarea în Numele Lui va trebui să se sfnțească începând cu ce este mai elementar, purtarea cuviincioasă, evlavia. Lipsa de bună cuviință Îi stârnește mânia și vine cu blestem. Să începem deci cu ce s-a pierdut din vechile rânduieli, pentru că va trebui să ne opunem mulțimii duhurilor necurate, și pentru că nu se poate altfel înaintea Preasfântului Dumnezeu. Este doar un început, și vom încerca în privința aceasta să vedem dacă putem face și noi ceva, în continuare.
Ora de rugăciune
Unde ar fi necuratul mai atras să facă rău decât în biserică? Așa au apărut în bisericile moderne fenomene stranii, necunoscute în trecut, care se pretind de la Dumnezeu, și care îndepărtează pe cei evlavioși. Dacă ar fi să ne împotrivim lor, ar trebui să începem, înainte de orice, cu rugăciunea.
Uneori adunarea se roagă așezați pe bancă, dar cântă în picioare, să se poată mișca în ritm. Rugăciunea pe genunchi se practică rar sau deloc. Și mai trist, ora de rugăciune a dispărut complet, iar unde n-a dispărut, e uneori tratată cu nesimțire de unii. Adică își fac loc fără bun simț și deranjează pe frați, și nu au răbdare. Copii mici se zbenguie de capul lor. Ba, unii dintre frați chiar au îndrăzneala să îți spună ceva în timp ce te rogi. Ca o regulă, în multe biserici se roagă toți deodată, într-o cotcodăceală totală, din care nu înțelegi nimic și nu poți să spui „Amin” fratelui tău, nici nu poți să îl susții în rugăciune. Asemenea rânduială (sau neorânduială, mai degrabă) este de inspirație penticostală, dar devenită regulă și în unele biserici baptiste. Unii au înființat rugăciunea pe grupuri, dar săraca soră bătrână din grupul meu nu auzea nimic oricum, de atâta zumzăială împrejur, și nici eu nu puteam să o aud pe dânsa, că vorbea încet.
Un om bătrân povestea:
— Eram mic, și mă duseseră la țară la bunici, că venise vara. Într-o zi de duminică, bunicul mă ia cu el la biserica satului. Eu n-aveam astâmpăr, mă tot foiam, și bunicul îmi face semn să stau cuminte. Nu l-am ascultat. Atunci îmi pleznește bunicul una, tare de tot, de am văzut stele verzi. Mi-am zis, trebuie că Dumnezeu acesta e cineva foarte important, dacă m-a pocnit bunicul așa.
Omul acesta a ajuns înaintat în vârstă, dar în fiecare sâmbătă seară se ține la el acasă o adunare pentru credincioși.
Vacarm!
— Vacarmul în biserică nu este de la Dumnezeu.
— Dar de la cine?
— De la înșelătorul, care își râde în barbă când vă vede ce faceți. Vouă nu vă e rușine de neorânduiala asta în sanctuar?
— Totuși, în felul acesta, pot toți să se roage.
— Sau nimeni. Dumnezeu nu stă cu voi în babilonia voastră.
— Dar dacă ne-am ruga câte unul, ca în biserica veche, ce vor face cei care nu apucă?
— Se vor ruga data viitoare. Și dacă au susținut în rugăciune pe cei care s-au rugat, oricum s-au rugat și ei, cu toată biserica.
Când a venit Domnul la Ilie...
1Împ. 19:
11 ...Și înaintea Domnului a trecut un vânt tare și puternic, care despica munții și sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Și după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ.
12 Și după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Și după foc, a venit un susur blând și subțire.
13 Când l-a auzit Ilie, și-a acoperit fața cu mantaua, a ieșit și a stat la gura peșterii. Și un glas i-a vorbit, zicând: „Ce faci tu aici, Ilie?” †
Ora de rugăciune e sfântă
Fraților, ora de rugăciune e sfântă. Duhul Sfânt vine acolo, peste adunare. Cu frică și cutremur, te afli în prezența Lui. Ferește-ți piciorul† în Casa Domnului. Bagă de seamă și fii smerit, să-ți tremure inima în tine să nu necinstești rugăciunea bisericii, pentru că necinstești prezența Domnului. Și dacă faci așa, la ce te poți aștepta? Chiar și unul fără minte, și tot ar trebui să priceapă că teama și respectul îi sunt datorate Domnului înainte de orice. Altfel, vrea cineva mânia lui Dumnezeu, în loc de binecuvântarea lui Dumnezeu?
Era pe vremea când programul bisericii începea cu ora de rugăciune. Dis-de-dimineață, mai era binișor până la ora nouă, dar unii erau deja în bănci. Liniștea era absolută. Cu mâinile pe spătarul din față și capul plecat, mulți se rugau deja. Era semn ca nu cumva să te atingi sau să șoptești ceva. Să fi avut ceva de vorbit cu cineva, o puteai face în curte. Mă așezam și eu în bancă, și mă simțeam atât de bine. Niciunde n-aș fi putut să mă simt mai bine. Pacea aceea de care vorbea Domnul, pe care nu o pot da oamenii, era acolo. Un bătrân și o bătrână se așezau întotdeauna în a doua bancă din față, împreună – de partea surorilor. Nimeni nu le-a zis nimic niciodată. Era dreptul lor, că își luau locul cu o oră înainte de program. Când plecam, și dădeam mâna cu ei, îmi zâmbeau din toată inima, le era și lor bine.
În contrast, de dimineață în sanctuar astăzi e o vorbăraie ca la petrecere. E nevoie să se priceapă cineva să-i facă să tacă. Inima se prăbușește într-o mare tristețe.
Fiul obraznic
Când fiul tău îți răspunde obraznic și nu te respectă, ce simți? Ce-i drept, nici măcar o palmă nu poți să-i dai, în societatea degenerată de azi, că ajungi în cătușe dacă dai o pălmuță unui copil în casa ta. Ci îți aduci aminte de vorba Domnului:
Mat. 10:
34 Să nu credeți că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.
35 Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, și pe noră de soacră-sa.
36 Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui. †
Iar unii, pricepuți în obrăznicii, își închipuie că pot fi obraznici (și ce? și ce dacă?) și înaintea Celui Prea Înalt. O nebunie de om fără minte, lipsit de cel mai elementar bun simț. Tot așa ca mai sus, tot așa se va despărți și Dumnezeu de un fiu al Său obraznic (v. Mireasa Domnului și căsătoria oamenilor).
Rugăciunea bisericii: în frică și cutremur
Biserica să se roage în frică și cutremur, în smerenie și evlavie. Frica și cinstea pe care le aduceți voi lui Dumnezeu să vă fie punctul de plecare, orice altceva să urmeze abia după aceea. Să nu se permită intrarea după începutul orei de rugăciune. Susțineți pe cel care se roagă. Rugați-vă într-o ordine desăvârșită, căci Domnul nostru este un Dumnezeu al bunei rânduieli și al unui duh liniștit. Coborâți-vă pe genunchi, sau cădeți† cu fața la pământ înaintea Celui Atotputernic, care poate să facă din tine ce vrea El. Sau stați în picioare. Nu vă rugați așezați pe șezut, că tupeul acesta nu îl aveți nici în fața unora care cârmuiesc pe pământ, darămite înaintea Celui Prea Înalt – vorbesc aici de rugăciunea în comun a bisericii. Și slava pe care o aduceți voi lui Dumnezeu se va ridica până la ceruri. O mare pace și o mare bucurie sfântă vă va cuprinde pe toți.
Din respect
Iată cum se făcea în biserica veche:
• La rugăciunea în comun, niciodată așezați pe șezut. Întotdeauna, ridicați în picioare sau pe genunchi.
• La citirea din Biblie a pasajului de referință, întotdeauna ridicați în picioare: „Să dăm cinstea cuvenită Cuvântului lui Dumnezeu, ridicându-ne în picioare.”
• La cântări, ne odihnim în bancă. Cântarea în sine este și ea, într-un fel, o relaxare. Cu excepții, ca de pildă la cântarea de sfârșit de serviciu.
Să dați cinstea lui Dumnezeu în orice lucru, după felul cum hotărâți voi și pastorul vostru. Dar puneți-vă inima în ce faceți și împotriviți-vă oricărui lucru care vă pare lipsă de respect.
De partea surorilor
Ar mai trebui să amintim aici că încă din vremuri străvechi, și de la început, biserica a moștenit obiceiul evreilor de a așeza femeile separat în adunări. Astfel adunarea e mai ferită de vreo femeie ușuratică, dacă ar fi să fie cazul. Și oricum, este un lucru urât ca un frate să-și oprească privirea asupra unei femei în biserică. Adunarea, în mod necondiționat, trebuie să fie sfântă, pentru că acolo vine Hristos. O privire necuviincioasă a vreunui frate, în sfânta biserică, poate face rău adunării. N-avem altă treabă, decât să stârnim mânia lui Dumnezeu, acolo unde ne-am dus să-I căutăm binecuvântările?
În bisericile evanghelice, așezarea separată a femeilor a fost regulă absolută timp de secole, până recent. Nu și astăzi însă. Din cei care cârmuiesc în biserici astăzi, pare că unii și-au pierdut mințile. Aici îmi fac dușmani din aceia cu care poate ar fi trebuit să mă port mai frățește, dar cum altfel se poate exprima această realitate la mintea cocoșului? Acum, vine repede cineva să spună că ce se întâmplă se întâmplă sub presiunea unor duhuri necurate. De acord.
Puneți-vă bine cu Dumnezeu
Respectați-L. Sfințiți adunarea. Lucrul acesta este greu, pentru că împotrivirea e mare. Normal – tot mare e și numărul dracilor pe pământ. Dar de fapt, noi ce vrem? Nu vrem să biruim? Vom birui în Numele lui Isus, dacă vom crede că toată puterea în cer și pe pământ I-a fost dată Lui. Deci, la treabă. Faceți din biserică o adunare sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Va fi suficient să le vorbiți astfel de lucruri de la amvon, și prin har se pot schimba multe. Cu curaj, fără rușine de Hristos, și nu se va rușina nici El de noi.
Filip. 2:
12 ...duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur...
Evr. 12:
28 ...să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică;
29 fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”. †
Înainte de orice, dați cinstea, respectul cuvenit Celui Prea Înalt. Vă sunt dracii supuși? Să vă spun Eu ce trebuie știți: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer”. Și pentru că va veni o vreme ca un prăpăd pe fața pământului (vai de voi, pământ și mare), băgați de seamă să nu vă înșele† cineva. Dați cinstea lui Dumnezeu. Porniți de aici, că altfel nu se poate. Și apoi vom mai vedea, dacă vă sunt dracii supuși sau nu.
Duhovnicul
Cei din biserica ortodoxă sunt îndemnați să își găsească un duhovnic. Lucrul acesta este cât se poate de folositor, mai ales când duhovnicul este de la Dumnezeu. M-a uns la inimă când auzeam pe cineva povestind cum duhovnicul i-a fost de folos să se curețe de gânduri murdare. Omul să își găsească un duhovnic, da așa ar trebui să fie neapărat, dar cei mai mulți ignoră îndemnul acesta.
Învățătorul
La evanghelici s-a răspândit așa-numitul „counseling”, sfaturi de la cel cu dar de învățător; ale cărui efecte pot fi pozitive dacă se bazează pe scripturi, nu pe psihologie; „...sunteți în stare să vă sfătuiți unii pe alții”†, „...învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții”†. Mai spune însă apostolul și:
1Cor. 12:
29 Oare toți sunt apostoli? Toți sunt prooroci? Toți sunt învățători? Toți sunt făcători de minuni? †
Așadar învățătorul nu își face o meserie fără să fie chemat, cum din păcate se întâmplă, ci aduce rod darului primit de la Dumnezeu – dacă îl are.
Părtășia
De mare folos sunt adunările de părtășie restrânse, de obicei între frați (surorile pot să întrebe pe bărbații lor acasă). Lucruri ținute sub perdea în biserică pot fi discutate aici; mare ușurare și mare hotărâre poate veni dintr-o astfel de mică adunare, când Duhul lui Hristos vede pocăința unor inimi smerite.
Și nu uitați, la fiecare adunare de părtășie, luați cina Domnului, cu ceremonialul de rigoare. Pregătiți-vă, să nu vă găsească nepregătiți. În vechime, cum este scris†, stăruiau în frângerea pâinii. Tot așa stăruiți și voi, chiar dacă ați luat cina la biserică de curând.
„Cine face binele, este din Dumnezeu.”
Acum, voi fraților, „faceți binele fără să vă temeți de ceva.”† „Slavă, cinste și pace va veni însă peste oricine face binele.”† „Cine face binele, este din Dumnezeu.”† Și dacă ești din Dumnezeu: în Numele Domnului, se vor teme duhurile necurate de tine. Ați văzut ce frică* le era de Isus?
Nu uitați niciodată: „Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu.” (versetul 20) Cât de ușor! Dumnezeul nostru este atotputernic. Așa un Domn vrem și noi, fiecare din noi, să avem. Vino, Doamne Isuse!
Slăvit să fie Numele Domnului! ◆
