Viața, în sensul obișnuit, pare a fi un lucru clar: omul trăiește și moare, când viața i se termină. Și într-adevăr, și Biblia folosește – de multe ori – cuvântul viață în același sens, pentru că este scrisă ca să fie înțeleasă de oameni, în limba pe care o vorbim.

Totuși, de ce oare găsim în Biblie cuvinte ca viață sau moarte folosite într-un sens care nu poate fi cel obișnuit? Este oare posibil ca viața (sau moartea, opusul ei) să însemne, în realitate, altceva? Vom căuta să descifrăm aceste lucruri în cele ce urmează, dacă ne dă Dumnezeu.

Un prim exemplu, ca să intrăm în încurcătură. Cuvintele Domnului, către Marta:

În mod evident, în primul verset este vorba de viața veșnică. Al doilea verset e mai complicat; cum adică, „oricine trăiește, și crede în Mine, nu va muri niciodată”? Nu mor toți oamenii?? Nu, nu mor toți oamenii. Unii nu mor deloc, chiar dacă sunt duși la cimitir – spunem aceasta în anticipație (vom vedea mai jos). Alt exemplu:

Aceștia au fost omorâți (versetul 9 și 11), adică sunt morți. Dar nu în sensul lumii atee de azi, adică nu sunt trecuți „în neființă”. Ci au simțiri, se pot exprima, ba chiar li s-a dat o „haină albă”. Așteaptă și ei, ca și noi, venirea Domnului, când vom primi trupuri noi. Vom spune deci că, duhovnicește, sunt vii. Mort este trupul acesta, „supus putrezirii”†.

Este scris că „morții vor învia”†, dar morții aici înseamnă cei morți trupește. Duhovnicește, sunt vii. La fel, învierea la venirea Domnului este trupească. De altfel, în loc de „toți vom învia” Pavel mai spune și „toți vom fi schimbați”†, din trup pământesc în trup ceresc†. Și spune aceasta nu doar despre cei ce vor fi răpiți: „...nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați”†, adică vor fi schimbați nu doar cei în viață, răpiți la venirea Domnului, ci toți cei ce au murit vreodată în El. Cel viu duhovnicește e tot viu, chiar dacă e mort trupește. Așadar, învierea lui va fi o schimbare†, din trup pământesc în trup ceresc.

Revenind la cele adresate Martei, de mai sus, „oricine trăiește, și crede în Mine, nu va muri niciodată”, adică cel duhovnicesc nu moare, e doar trupul său care se duce, pentru ca apoi să primească unul desăvârșit.

Este important acum să facem deosebirea între felul cum sunt folosite cuvinte care țin de existență – viață, moarte, duh, și altele – în vorbirea oamenilor și în scripturi. Pentru că, ce ar putea să însemne duh în cele ce spun oamenii lumii de azi? Desigur, ceva ce ar fi limitat la ce știu ei despre duh, adică aproape nimic.

De pildă, dacă spune cineva „în duhul lui Eminescu” am înțelege bine ce înseamnă asta (în „stilul”, în „modul de a gândi” al lui Eminescu), dar n-ar avea nici o legătură cu „duhul lui Eminescu” dacă am întâlni expresia aceasta în Biblie. Căci duhul lui Eminescu este Mihail Eminescu însuși*, cel care așteaptă judecata ca și ceilalți oameni.

Scripturile nu spun „în duhul lui Ilie”† în sens lumesc, sau metaforic, ci duhovnicește, adică în duhul adevărat al lui Ilie. În Biblie nu vom găsi niciodată cuvântul duh folosit metaforic, cum fac oamenii. Ci duh înseamnă duh la propriu, fără excepție. Despre așa ceva oamenii nu știu nimic.

La fel, dacă Biblia spune „mort”, sau „viu”, va trebui să deslușim sensul deplin al acestor cuvine, și să nu uităm că ne vorbește Dumnezeu și nu oamenii. Acum, dacă vrea Domnul, să vedem ce putem pricepe din scripturi în privința aceasta.

Scrisoare către o biserică moartă

Iată ce scrie Hristos bisericii din Sardes:

Cei din Sardes sunt morți (versetul 1), dar trăiesc printre alți oameni. Sunt vii, dar sunt morți* duhovnicește. Li se spune cu asprime că sunt morți, adică duhul lor viu (sfânt) cu care au fost încredințați odată, atunci când s-au născut din Duhul lui Dumnezeu, e pe cale să îi părăsească. Nu e vorba aici de oameni neconvertiți: „Veghează, și întărește ce rămâne, care e pe moarte”. Dacă ar fi aceștia neconvertiți, ar fi morți, deci n-ar putea fi nimic „care e pe moarte”. Li se spune să se pocăiască, iar dacă nu, „voi veni peste tine” (versetul 3).

  • Li se dă deci o șansă, să se pocăiască și atunci ce e pe moarte se poate trezi la viață din nou.
  • Dar dacă nu, ce altceva poate însemna „voi veni ca un hoț” și „voi veni peste tine” decât moarte, în sensul ei deplin, adică în sens duhovnicesc.
  • Deci dacă nu, aceștia vor merge în pedeapsa veșnică.

Și dacă tot s-ar mai îndoi cineva...

Și dacă tot s-ar mai îndoi cineva, iată că sunt unii în Sardes care „vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcați în alb” (versetul 4) și al căror nume nu va fi șters din carte (versetul 5) – în opoziție cu ceilalți – ceea ce confirmă destinul gheenei pentru ceilalți. În contrast față de ceilalți, numele lor nu va fi șters din cartea vieții, în vreme ce numele celorlalți, vom conclude implicit, va fi șters. Cu alte cuvinte, l-au avut odată scris, dar a fost șters. Și deci,

  • cel ce biruie nu va avea numele șters din cartea vieții (versetul 5),
  • iar cel ce nu biruie, da, va avea numele șters din carte.

Până aici a fost vorba de Sardes. Bisericii din Efes i se spune că „voi veni la tine, și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”†, într-o exprimare similară celor scrise pentru biserica din Sardes. Sfeșnicul este lumina, adică viața bisericii. Fără viață, ce mai rămâne este mort. „Voi veni la tine”, spune Domnul – și noi Îl chemăm mereu, ce-i drept. Dar dacă, în nebunia lor, unii își închipuie că Îl pot chema la nesfârșit să îi curețe de murdăriile de care nu se pocăiesc, fără frică de Dumnezeu, când se umple paharul iată că Domnul vine într-adevăr și atunci, dar năpraznic†.

Să ne amintim că Pavel a scris o epistolă celor din Efes (aceiași efeseni ca cei de mai sus, din Apocalipsa) – nu este deci semnificativ câtă atenție ți se dă aici pe pământ, nici chiar din partea bisericii, ci adevărul în Hristos, acela e important. Pe unii nu i-a băgat nimeni în seamă niciodată, dar Domnul îi are scumpi† la sânul Lui. Îi invităm pe aceștia cu drag la Biserica Săracilor, dacă nu au cu cine altcineva să stea de vorbă. Trimiteți un email, și apoi ne vom cunoaște, ca frați.

Isus nu te părăsește niciodată

Despre moartea în duh (sau duhovnicească), cităm aici dintr-un articol precedent (v. Viu dar mort):

Și iarăși, (v. Viu dar mort, d.Hr.):

Când își pierde omul sfințenia, ce era sfânt în el s-a întors* la Dumnezeu.

Veți auzi spunându-se că Isus nu te părăsește niciodatㆠ– lucrul acesta este adevărat, și este un adevăr veșnic. Iată sensul biblic al acestei afirmații:

Dumnezeu nu este ca oamenii. În promisiunile oamenilor te mai încrezi uneori, dar nu se știe niciodată când așteptările îți sunt înșelate. Cu Dumnezeu însă nu este așa, chiar dacă, la necaz, ne vin gânduri negre. De altfel, „robul nu este mai mare decât stăpânul său”†, și „dacă m-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni”†. Cine se face rob al lui Isus Hristos, nu este mai mare decât stăpânul său Isus, și deci va fi prigonit și el – dar cu cât mai mult te va iubi Domnul, care a suferit și El prigoana. În suferințe (până unde oare pot ajunge necazurile omului pe pământ?) cel rău ne șoptește că Dumnezeu ne-a părăsit; dar nu! oricât de rău ne-ar merge, Domnul nu ne părăsește† – aceasta este partea Lui în legământ, de neclintit, cum este credincioșia lui Dumnezeu. Isus nu ne părăsește niciodată. Acesta este sensul biblic al unui adevăr veșnic. Oricâte necazuri, chiar și din partea celor care se zic „frați”, chiar și moartea trupească, nimic nu ne poate despărți de Dumnezeu:

Domnul așadar, își ține cu neclintire partea Lui în legământul cel nou. Mai rămâne ca și omul să își țină partea lui. Ei bine, aici e jalea. Pentru că cei care s-au dat cu lumea, nu mai vor să se pocăiască și nu mai au frică de Dumnezeu, rup legământul. Ba chiar sunt încredințați că merg în rai. Și mai și spun că aceasta e credința, să „crezi” că lucrul acesta e adevărat. Dar sunt morți.

Mai zic aceștia că ei cred că Isus iartă păcatul. Și să crezi că Isus iartă veșnic. Și că aceasta e credința. Ce poate fi mai devastator decât folosirea celui mai de bază dintre adevărurile doctrinare ca să ispitești la erezie! Desigur, Isus iartă păcatul și pe păcătoși. Ba chiar îi iartă cu o iertare veșnică. Doar pentru aceasta S-a jertfit. Nu S-a jertfit însă pentru aceia care L-au părăsit.

O oaie pierdută (rătăcită) este vie, și ciobanii o caută să o aducă înapoi. Mare bucurie, când e găsită! La fel și cu cel căzut, care se întoarce la credință. Lucrul acesta îl știe fiecare dintre noi, când a pățit-o. Ce știm noi mai puțin poate, e cât de mare a fost bucuria în ceruri când ne-am întors noi și ne-am pocăit de cele care ne doborâseră, pentru un timp.

Dar cel care e pe moarte, și nu se pocăiește... Cu mortul, nu mai e nimic de făcut:

De aceea ni se spune mereu în scripturi, „Vegheați!”†. Vegherea înseamnă treaz față de păcat, căruia nu trebuie să i se arate îngăduință. Cine a căzut în păcat, să se pocăiască amar!

Până când poate omul să cadă mereu?

Acum, până când poate omul să cadă mereu? Toate au o limită:

Dumnezeu este sfânt. Dar pentru că Dumnezeu este bun, să nu-și închipuie cineva că poate trăi în păcat. Pentru că Isus vine „ca un hoț”, când nu te aștepți, și omul acela va muri. Cine trăiește în păcat și totuși tânjește după pocăință este încă viu, dar ar fi bine să știe că Isus vine ca un hoț, când nu se așteaptă. Ce îl poate scăpa? Pocăința, pocăința de acum și până la sfârșit. Ca să poată „sta în picioare înaintea Fiului omului”†. Cine e căzut, nu e în picioare.

Ar mai fi multe scripturi care să confirme cele spuse, dar de acum noi vom reveni la tema cestui articol.

Om mort, om viu

Cât despre oameni în general, de la Adam, omul a rămas* cu un duh necurat, un duh rudㆠcu cel căruia i-a dat dreptate: șarpele.

Însă cu fiecare om care vine la Hristos, duhul acelui om se naște iarăși, de data aceasta viu, din Dumnezeu. Așadar duhul unui astfel de om este sfânt. Sfințenia aceasta este arvuna† Duhului, doar arvuna, pentru că plinătatea Împărăției și desăvârșirea le vom cunoaște mai târziu. Mai este și pecetea† Duhului, pentru că la judecată cel care o are este recunoscut ca sfânt, pecetluit.

Ce este viața, deci?

Așadar, ce este viața? În sensul deplin al Făcătorului, viața începe atunci când omul se naște din Duhul lui Dumnezeu, adică atunci când a devenit sfânt. Pentru cel ce va birui†, viața continuă fără sfârșit, în desăvârșirea Împărăției lui Dumnezeu.

Pavel spune (tipic pentru felul duhovnicesc de a vorbi) că „în noi lucrează moartea, iar în voi viața”†: „moartea” în sensul comun, „viața” în sens duhovnicesc. Adică noi apostolii „totdeauna suntem dați la moarte”†, ca să aveți voi viața – desigur, nu este vorba aici de viața trupului, ci de viața adevărată, adică sfințenia.

„Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”† Cuvântul lui Dumnezeu dă viața adevărată, opusă vieții firești, care este de fapt moarte.

„Cine își va păstra viața”, adică cine nu se poate desprinde de plăcerile acestei lumi, sau cine refuză pe Mântuitorul, ca să rămână cu cele ale lumii acesteia, „o va pierde”. Va pierde viața, de data aceasta viața adevărată, veșnică. Apoi, „cine își va pierde viața, pentru Mine, o va câștiga.” Ar fi ușor de înțeles că cine își pierde viața aceasta, ucis pentru Domnul, va câștiga viața veșnică. Și totuși nu e chiar așa, sau numai așa. Ci „pierderea” se referă de fapt la tot ce ai lăsat în urmă când ai „părăsit” lumea aceasta pentru Hristos. Când ai părăsit păcatul, plăcerile păcătoase, prietenii păcătoși, și câte și mai câte. Ai lăsat în urmă o viață, chiar dacă n-ai murit.

Cât despre moarte, vom spune iar: de la Adam, omul a rămas* cu un duh necurat, un duh rudㆠcu cel căruia i-a dat dreptate: șarpele.

Cum așa? Doar nu se nasc oamenii morți din pântecele mamei!?

Ba da, în sens duhovnicesc, care este și sensul corect. De la Adam încoace*, oamenii se nasc cu un duh necurat. Cât e copil, știe Dumnezeu dacă omul e nevinovat: mai bine să nu judecăm noi, ca să nu fim judecați. Dar apoi, mai târziu, nu mai e nicio îndoială că e necurat. Așa se explică cuvinte ca acestea (v. italice):

„Morții”! deși erau vii, dar la fel de morți, duhovnicește, ca cel pe care îl îngropau, tatăl unui ucenic. Ucenicului acesta nu i-a fost îngăduit să se ducă la înmormântare, înțelegând noi de aici cât preț pune Hristos pe viața lumească sau pe sentimente lumești. Vom înțelege aceasta în ciuda dificultăților. Oricine, până nu capătă un duh viu, sfânt – născut din Dumnezeu – e mort din naștere.

După ce omul moare trupește, duhul său este păstrat pentru viața veșnică, sau pentru moartea veșnică. Interesant este faptul că cei aruncați în iazul de foc se cheamă că au murit: „Iazul de foc este moartea a doua.”† Totuși, acolo este „plânsul și scrâșnirea dinților”†. Ba mai mult, „vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor”† – ca să nu-și închipuie cineva că va lenevi la nesfârșit. Iazul de foc e un lagăr de muncă.

Acolo unde merge diavolul, acolo merg și oamenii: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui!”† Vom înțelege deci că moartea, în sensul ei deplin, este un chin veșnic. Nu o trecere „în neființă”, cum spun ateii.

Concluzie

Omul firesc, chiar dacă trăiește în trup, este mort deja. Moartea nu este nici pe departe ce ar vrea ateii să fie. Ateul este atât de neputincios duhovnicește că ar vrea mai degrabă* să treacă „în neființă”, el și toți ceilalți. Numai că i-a fost dat să treacă altundeva: în chinul veșnic, unde vor fi munciți în vecii vecilor. Aceasta este moartea, și este numită așa în ciuda faptului că nu este o trecere în neființă. Dar niciun alt cuvânt nu este mai potrivit.

Cât despre viață, nu, plăcerile silniciei acestei lumi nu sunt viața. De acestea au parte morții, chiar dacă încă trăiesc aici pentru un timp. Nici nu este viața o clipă în veșnicie, cum ar părea. Viața este desăvârșită, atât de frumoasă că omul firesc nu poate să o priceapă. Viața începe aici pe pământ, odată cu sfințenia, și nu are sfârșit. Viața mai înseamnă și stăpânire:

Viața este deci cu mult mai mult decât ne-am putut închipui. Și în cele din urmă, viața este dumnezeire*: „Cel ce va birui, va moșteni... Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu.”† Amin.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆

Ce am ales, din câteva versete ale Scripturii:

Pe Marea Galileei trecea† o corabie; la bord, avea ca pasageri pe Isus și pe ucenici. Era noapte și Isus dormea. S-a stârnit atunci o furtună și un vânt mare, că valurile ajunseseră să acopere corabia. Ucenicii, speriați, L-au trezit: „Pierim!” Isus le-a răspuns: „Puțin credincioșilor!” Dar ne înecăm!... Domnul atunci a poruncit mării, cu autoritatea celui care stăpânește: „Taci!”† Vânturile s-au oprit, marea s-a potolit, și s-a făcut o liniște mare.

Cei din echipaj („oamenii aceia”, cum scrie† Matei) se mirau: „Ce fel de om este acesta?” Împreună cu ei mai erau și alte† corăbii, pentru că noroadele Îl urmau peste tot pe unde se ducea – lucrurile acestea au fost cunoscute în popor, le scrie și Matei care nu era încă ucenic pe vremea aceea.

În sfârșit, totul e bine când se termină cu bine. Au ajuns la țărm, în Gadara*, care era un ținut dar și o cetate, una din cele zece dintr-o zonă mai întinsă numită Decapole*, unde locuitorii erau în majoritate greci (neamuri). Au întâlnit acolo pe unul „stăpânit de un duh necurat”†. Un duh, la singular. Chiar și Isus i-a spus „Duh necurat, ieși afară din omul acesta!”†, adresându-i-se la singular. Este însă un mod de a vorbi. Doar un mod de a nu complica lucrurile în vorbire, pentru că la întrebarea „Care-ți este numele?” omul a răspuns, prin duhurile din el, „Legiune, pentru că suntem mulți.”

O legiune la romani avea între trei și șase mii de oameni. Era oare posibil ca omul acesta să aibă câteva mii de draci locuind în el? N-ar fi numărul acesta prea mare pentru un om? Totuși Marcu, naratorul acestei întâmplări, se referă la „cel ce avusese legiunea de draci”†, fără să lase impresia că ar vorbi metaforic. Apoi Isus a trimis duhurile acelea într-o turmă de porci, în număr de două mii. Porcii au înnebunit, s-au aruncat pe râpă în jos și s-au înecat în mare. Acum e mai clar. Dacă am presupune că erau patru mii de draci (rezonabil pentru o legiune, al cărei număr era între trei mii și șase mii), atunci în fiecare din animale ar fi intrat două duhuri.

Omul așadar poate găzdui mii și mii de duhuri necurate. Ce-i drept, îndrăcitul din Gadara era cu totul nebun, unul care astăzi s-ar numi „bolnav” și ar fi ținut închis.

Oricum, „erau așa de cumpliți, că nimeni nu putea trece pe drumul acela”. Totuși „când a văzut pe Isus de departe, a alergat,” și „I s-a închinat”†. O legiune întreagă de draci, și totuși omul a alergat la Isus! Mai mult, I s-a închinat! Ce frică le era dracilor de El... Pe de altă parte, dacă am presupune că omului aceluia i s-a spus cine este Cel care a venit, am putea atunci să ne mirăm cum cineva stăpânit de duhuri rele poate totuși să le învingă pentru un timp, ca să alerge la Domnul și să i se închine. Omul este capabil într-adevăr să lupte împotriva lor, capabil, dar atât cât poate, sau cât vrea. Vedeți că dacă doar doi draci au intrat într-un animal, l-au înnebunit de l-au aruncat la moarte fără putință de împotrivire. Animalul nu poate să li se împotrivească, omul însă da.

Fără să-i spună cineva, omul acela n-ar fi avut cum să-L cunoască pe Isus cine este. Dar dracii Îl cunosc:

Ne putem închipui îngerii Satanei, ca și șeful lor, cum cutreieră pământul. Și dau raport Satanei, în ceruri. De aceea dracii Îl cunosc bine pe Domnul. La fel cum un om pe pământ își cunoaște președintele. Îl cunosc, și se tem de El:

După ce a scos Isus dracii din omul acela, „iată pe cel ce fusese îndrăcit și avusese legiunea de draci, șezând jos îmbrăcat și întreg la minte”†. Nu mai avea drac, nici unul. Era om întreg la minte, și Îl ruga pe Isus să-l lase să-L urmeze.

Are cineva duh necurat?

Isus a scos șapte draci din Maria Magdalena. Era cu siguranță o femeie păcătoasă. Dar poate că nu spunea nimeni că nu e întreagă la minte. Femeia gârbovă din Luca† avea un duh de neputință. Se chema gârbovă, dar n-ar fi spus cineva că nu e întreagă la minte. Roaba din Fapte† avea un duh de ghicire, și iarăși n-ar fi spus nimeni că nu e întreagă la minte.

Nu este deci evident când omul are duh necurat. Afară doar dacă nu e întreg la minte, dar atunci se cheamă că are atât de mulți draci că nu mai poate să se controleze.

În zilele noastre însă, lucrurile s-au schimbat puțin. Sau mai mult. Noi am înțeles acum: la vremea primului război mondial**, sau cam pe atunci, Satana și ai lui au fost aruncați pe pământ. Definitiv. În cer n-au mai rămas draci, pentru că au pierdut marele război†. Câți oare să fi fost aceia care au fost aruncați pe pământ?

— Dacă deci toți dracii sunt aici cu noi pe lumea aceasta, permanent, unde sunt?
— În oameni.
— Atât de mulți?
— Da. Și se vede de la o poștă. Se vede, spre deosebire de vremuri trecute. Este evident.

Cine impune unui popor felul de viață, felul de a gândi, morala? Aceia mai elevați, pătura de sus, nu ceilalți. Vedeți dar ce s-a ales de aceia de sus în zilele noastre.

Căsătoria e disprețuită. Curvia în schimb, a ajuns atât de comună că e ignorată ca și cum n-ar fi nimic rău. Gata! nu e nicio curvie! ce e aia? Dacă ar fi să fie un duh de curvie, ei nici nu știu, nici nu vor să afle. Îi împiedică dracul din ei. Iar dintre formele mai nenaturale, ca sodomia, sau altele, toate sunt la loc de cinste. Femeile se îmbracă necuviincios*, cum nu s-a mai pomenit vreodată în istoria oamenilor pe pământ. Cei tineri își disprețuiesc părinții, oamenii își disprețuiesc bătrânii. Copilul e deștept, bătrânul e prost. Viclenia e la mare preț. Dacă știi să manipulezi pe alții, ai șanse la un salariu bun. Ascultă unii muzică stricată, cât e ziua de lungă. Se uită unii la filme, nu scapă o zi, filmele Satanei. Neveste de bărbat, au învățat feminismul și își otrăvesc casa. Ca să nu mai vorbim de cele care nu sunt neveste și otrăvesc ecranul televizorului. Vai, vai de copii: își pierd nevinovăția de mici. Ajunge să spui cuiva că ești evanghelic, ca să-l vezi cum i se întunecă privirea. Ura omului față de biserică e primul semn că e locuit de un duh necurat. Libertatea religiei nu mai constă în protejarea bisericii (atacată în media și în învățământ, la liber), ci în favorizarea altor forme, idolatre, ca satanismul sau musulmanii, al căror Coran e introdus în școli și universități în numele libertății religioase. Acestea sunt duhuri de draci. Dacă vrei să fii pus în cinste, trebuie să fii „corect politic”: pro-sodomie, pro-feminism, pro-curvie, pro-islam, anti-biserică, anti-familie, anti-ascultare-în-familie, pro-familie-stearpă, anti-copii-educați-de-părinți, pro-copii-educați-de-stat, pro-ură-de-părinți, etc. Unii se declară așa chiar dacă nu sunt, când se duc la interviu pentru o slujbă. Dar parcă nu le știți toate acestea? Ce le mai spun eu aici? Se văd toate de la o poștă.

Oamenii aceștia nu sunt puțini. De fapt, ei sunt marea majoritate. Și totuși nimeni nu spune că vreunul din ei n-ar fi întreg la minte. Pentru că așa par. Și doctorii lor, mai degrabă te-ar încondeia pe tine, credincios creștin, ca nebun, sau dezechilibrat, decât pe unul din ei.

Mânăă!

De unde atunci atâția draci, cred că știm de acum. Sunt mulți, ne-au invadat, atât de mulți că-i țin pe oameni în hățuri cum ții un animal. Și dacă strigă unul „Mânăă!”, oamenii se duc toți, „ca o turmă” către locuința morților (versetul 14, mai sus), sau „ca boul care se duce la măcelărie” (versetul 22, mai sus) fără să știe ce îl așteaptă – doar e bou...

S-au stricat oamenii, „au umplut pământul de silnicie”, cum spunea Domnul lui Noe, și tot așa va fi† curând, cum a fost pe vremea lui Noe, pentru că se umple paharul mâniei lui Dumnezeu.

Știu la ce vă gândiți, că ne e mai greu nouă acum, decăt generațiilor trecute. Îți cam vine uneori să te iei cu mâinile de cap... Dar să ne aducem aminte mai bine de cei care au suferit și ei, cumplit, de-a lungul timpului. Iar când ne atacă Satana (noi suntem dușmanii lui aici), vom lupta și vom ataca și noi: purtăm sabia Duhului. Și nu ne vom duce după ispitele acestei lumi. Cine va birui, va străluci ca luceafărul de dimineață în veșnicia lui Dumnezeu. Doar nu punem noi preț pe viața aceasta...

Toată cetatea Gadara aflase de pierderea porcilor lor, și ieșiseră toți să-L vadă pe Isus. Atunci L-au rugat să plece de la ei. Mai mult n-au îndrăznit, „îi apucase o mare fric㔆. Și Isus a plecat. S-a întors pe corabie, și a plecat. Aici se încheie călătoria Domnului Isus Hristos în țara gadarenilor.

Carnea porcilor le-a fost mai prețioasă acelor oameni decât carnea învățăturii lui Dumnezeu. Au văzut cu ochii lor, și au decis că nu le trebuie. Vorba lui Avraam, când ținea pe Lazăr la sân: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.”† Trebuie neapărat să tânjească cineva după adevăr și dreptate, după o inimă curată, care e frumusețea lui Dumnezeu, ca să poată să vină la Hristos.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆