Cu mult înainte de Isus Hristos, Mica a făcut proorocia aceasta:

Dacă Mica vorbea despre contemporanii lui (sau nu) – să comparăm totuși cu spusele lui Isus Hristos, despre aceleași lucruri, despre vrăjmașii omului din casa lui:

Acum e mai clar, pentru că Isus spune „am venit să despart...” și „de acum înainte”, deci Mica se referă, profetic, și la vremea de după venirea Domnului, vremea harului, nu numai la vremea sfârșitului de veac.

Și anume, Domnul vorbește de dezbinări în casa omului. E oare vorba de casa omului care nu are nimic de-a face cu Isus? Nu: „am venit”, spune Domnul, iar cele de care e vorba aici se întâmplă pentru că Domnul „a venit” la ei. Unii L-au primit, alții nu.

„Păzește-ți ușa gurii de cea care îți stă în brațe,” (versetul 5) adică vezi ce spui propriei tale neveste, să nu aduci dezbinare. „Nu te bucura de mine, vrăjmașă” împotrivitoare („Unde este Domnul?”); „Atunci ea va fi călcată în picioare ca noroiul de pe uliță,” (versetul 10) zice Mica, cuvinte aspre la extrem, dar potrivite cu „sabia” (versetul 34) lui Isus. Cuvintele lui Dumnezeu, să nu avem nici o îndoială.

Iar dacă expresia „călcată în picioare” poate părea cam prea de tot, iată că în psalmul 49 „sunt duși ca o turmă în locuința morților, îi paște moartea, și în curând oamenii fără prihană îi calcă în picioare...”

În privința vremurilor sfârșitului de veac, „dragostea celor mai mulți se va răci,”† și...

...adică se va ajunge la tot răul pe care și-l poate închipui mintea omenească.

Și Mica descrie aceleași vremuri, când spune că „s-a dus omul de bine din țară”, „mâinile lor sunt îndreptate să facă rău”, „ziua vestită de toți proorocii Tăi, pedeapsa Ta se apropie!”

Dar până atunci totuși,

Lucrurile acestea se întâmplă acum, în vremea harului, când suntem botezați cu Duhul Sfânt și cu foc†. „Eu am venit să arunc un foc pe pământ” și „Am un botez cu care trebuie să fiu botezat” (versetul 50). Care botez? Când spunea Isus aceste cuvinte, fusese deja botezat de Ioan.

„Este adevărat că veți bea paharul Meu, și veți fi botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu...”† – dar la vremea când spunea Isus cuvintele acestea, ucenicii fuseseră deja botezați.

Atunci de care botez e vorba aici? Spunea Ioan:

Botezul cu foc

Acesta este botezul cu foc, prin care avea să treacă Domnul. Iar focul este împotrivirea celor ai Lui, israeliții, casa Lui, la care venise El. Casa Lui este Israel.

Tot așa, botezul cu foc pentru un credincios sunt încercările acestei vieți. Dintre acestea, pentru unii, cele mai grele sunt cele din propria casă. „Căci fiul batjocorește pe tatăl,” și când îți cade cerul în cap, și îți arde casa (figurativ), să știi că ești botezat cu foc.

Să privim din nou la textul din Luca 12 de mai sus:

Iată cum ni se arată succesiunea aceasta de versete:

49: Isus Hristos a venit să arunce foc.
50: Apoi ne spune de propriul Lui botez.
51: Iar în versetul următor și mai departe, de propriul nostru botez.

Așa cum botezul cu foc al Domnului este împotrivirea celor din casa Lui (Israel), tot așa botezul cu foc al tău este împotrivirea celor din casa ta.

Ucenicul nu este mai presus de învățătorul său, nici robul mai presus de domnul său.† Dacă Domnul avea să primească botezul cu foc, tu, care ești robul Lui, nu ești mai breaz să nu fie nevoie. Ci vei fi botezat cu foc, ca și Domnul tău.

Atâta doar că despre botezul acesta Domnul spune „cât de mult doresc să se îndeplinească” (versetul 50) – ceea ce oamenii n-ar spune. Ar fi prea de tot să-ți dorești așa nenorociri în casa ta pentru care ai muncit toată viața și te-ai străduit să-i fie bine. Domnul Isus însă e mai tare duhovnicește decât oamenii, și poate spune un asemenea lucru. Iar noi am face bine să primim botezul focului cu răbdare, ca Iov.

Lucru greu. Încercările de felul acesta sunt privite ca mare rușine, și ținute în ascuns. De aceea, nu veți ști când se întâmplă altora. De fiecare dată, cele întâmplate nu sunt privite ca botezul cu foc al lui Dumnezeu, ci ca viață păcătoasă. Lucru care duce la dezbinări în biserică, a căror vină o poartă cei care aduc acuzații, ca cei trei prieteni ai lui Iov. Să luăm aminte:

Poți tu, omule, să pricepi înțelepciunea lui Dumnezeu?

Îngăduiți-mă să vă reamintesc iarăși: „Și ce vreau decât să fie aprins chiar acum”, „...și cât de mult doresc să se îndeplinească!” Dacă Domnul spune așa ceva, înseamnă că lucrurile acestea sunt de mare folos. Poți tu, omule, să pricepi înțelepciunea lui Dumnezeu?

Dacă nu, cel puțin încrede-te în cuvintele acestea.

Dacă nu, totuși va trebui să accepți că Domnul a venit să aducă dezbinare chiar și în familie, și fără să pricepi tu de ce. Știu, pentru unii dintre evanghelici, cei mai mulți, familia e mai presus de orice. Ce alinare să aibă și ei, că societatea îi respinge ca pe un măr stricat. Voi însă, fraților, „fiți înțelepți ca șerpii”†, faceți binele și smeriți-vă. Duceți-vă mântuirea până la capăt. Să știți dar că familia nu poate fi mai presus de Isus Domnul, cu sau fără voia voastră.

Când se întâmplă astfel de lucruri, e probabil că unul din soți e deviat de la credință, dar poate că nu ne e dat nouă să judecăm. Vor judeca însă unii, oricum.

Cum au fost alții botezați cu foc în alte feluri, sau cum n-au fost deloc, să spunem iarăși, nu ne este nouă dat să judecăm. Dar ne este dat să știm că dușmanul omului va fi chiar cel din casa lui, pentru unii. „Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Și ce vreau decât să fie aprins chiar acum!”

Dacă te uiți în jur și vezi atâția oameni liniștiți, să te gândești că poate chiar așa și e. Că au fost ei botezați cu foc în alte feluri, sau poate n-au fost botezați cu foc deloc, n-ai avea cum să știi. Doar fii tare în necazul tău, că e de la Dumnezeu. Să fii mulțumitor că te are în vizor. Ce altceva mai mult poți să vrei de la viața asta decât să te aibă Dumnezeu în vizor?

Cât despre cei care au fost botezați cu foc în alte feluri, știe Dumnezeu. Și sunt numeroși. Să pricepem însă că Isus a ales să ne vorbească despre „sabia” din casa omului, înainte de orice. Este semnificativ, poate că este lucrul pe care ar trebui să îl pricepem ca fiind de căpătâi în privința aceasta.

Lupta creștinului pentru casa lui, după scripturi, este să-i vadă pe toți la credință. Așa să dea Domnul fiecăruia. Numai că aurul curat e trecut prin foc†. Să nu disprețuiască nimeni necazurile altuia; poate că celălalt, cel cu necazurile, e mai curat ca tine. Și ars în foc mai bine. Am văzut cum va fi la judecată, ne aducem aminte de „noroiul de pe uliță” al lui Mica.

Acestea fiind spuse, noi vom trăi totuși. Chiar și în dureri, dar în binecuvântata noastră nădejde†. Iar când se vor termina durerile, Sfântul Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor”†.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆

„În sulul cărții este scris despre Mine.” Martin Luther întreabă: „Ce carte și ce persoană?” Este o singură carte, este răspunsul său, Scriptura; și o singură persoană, Iisus Hristos.

...

Scriptura este propria sa dovadă. Dumnezeu nu a lăsat o chestiune de o importanță atât de vitală precum autoritatea Scripturii să depindă de o investigație minuțioasă, pentru care numai cei învățați au timp și pricepere; nici de argumente abstruze și metafizice, pentru care marea majoritate a omenirii nu are aptitudini. Trebuie să existe ceva evident și tangibil în Scriptură, care să-i dovedească autoritatea și să-i demonstreze originea înaltă.

...

Scriptura conține profeții care s-au împlinit. Aceste profeții sunt minunate, atât datorită măreției lor cuprinzătoare, conținând principii universale și principii istorice, cât și datorită detaliilor de circumstanță și de amănunt. Unele erau dincolo de înțelegerea profeților, altele dincolo de calculele lor. Elementul de predicție din Scriptură a fost subestimat în ultima vreme, sub pretextul speculativ că elementul moral, spiritual și etic din profeții este cel mai important. Aceasta este o confuzie de idei. Toate predicțiile din Scriptură sunt etice, sau mai degrabă spirituale, deoarece se referă la Împărăția lui Dumnezeu și la centrul ei – Hristos. Dar elementul spiritual este strâns legat de fapte, și de darurile lui Dumnezeu către poporul său. Faptul că predicțiile din Scriptură sunt în întregime etice, că diferă de toate prezicerile, de prezicerea evenimentelor și a incidentelor izolate pentru a satisface curiozitatea, că sunt legate organic de educația divină a Israelului, pline de principii, avertismente, îndrumări și încurajări pentru poporul căruia i se adresează, ar trebui să fie perfect clar pentru fiecare cititor al Bibliei. Dar este la fel de clar că Scriptura prezice evenimente pe care nimeni nu le-ar fi putut prevedea. Cum ar fi putut să-i vină lui Avram, sau chiar lui Moise, ideea că toate familiile pământului vor fi binecuvântate prin sămânța lui Avram? Ce concept minunat! Este imposibil să îl explicăm, decât pe baza unei revelații directe. În profețiile Scripturii, elementul etic este inseparabil de fapte; faptele sunt revelația lui Dumnezeu, care își educă și mângâie poporul.

Să luăm în considerare doar un singur subiect important al profeției, istoria Domnului Isus Hristos.

Întreaga viață a Mântuitorului, de la nașterea Sa până la înălțarea Sa și trimiterea Duhului Sfânt, poate fi povestită în cuvintele lui Moise și ale profeților.

Fără a face referire la cei patru evangheliști, întreaga istorie a lui Hristos, atât în liniile sale generale, cât și în detaliile sale de amănunt, a fost prezisă de Duhul prin intermediul Scripturii.

Întrebăm mai întâi despre nașterea Lui.

Și Gen. 3:15 ne informează că El va fi în mod categoric sămânța femeii; în timp ce Isaia ne învață că mama Mântuitorului, marele Emanuel, va fi o fecioarㆠși că acest copil născut astfel, acest Fiu dat nouă, este† Minunatul, Sfetnicul, Dumnezeul puternic, Tatăl veșnic, Prințul Păcii.

Întrebăm mai departe: al cui Fiu va fi Mesia?

Scriptura îl indică pe Sem, pentru că „Iafet va locui în corturile lui Sem”; și mai departe suntem îndrumați către Avram, și mai departe către Isaac (spre deosebire de Ismael), și mai departe către Iacov: și dintre cei doisprezece fii ai lui Iacov, patriarhul pe patul de moarte îl alege pe Iuda; din el va veni Șilo†, și la El se vor aduna neamurile. Dar Scriptura este și mai clară. Fiul lui Isai, chiar David, primește promisiunea marelui Rege și Mântuitor. Astfel, știm că Mesia este Dumnezeu și om; născut dintr-o femeie, chiar dintr-o fecioară; un semit; un descendent al lui Avraam, Isaac și Iacov ; din tribul lui Iuda; din casa lui David.

Unde se va naște El?

La fel ca magii din Răsărit, am presupune în mod firesc că în Ierusalim, orașul sfânt, orașul marelui Împărat. Dar Mica știe altfel și indică Betleemul Efrata, mic printre miile de Iuda: „...din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel, și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei.”

Când se va naște El?

Iacov prezice perioada: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Șilo (n.t., adică: Mesia)”; iar Daniel vorbește mai clar despre șaptezeci de perioade de câte șapte, care vor trece de la ieșirea poruncii de a restaura și construi Ierusalimul, înainte de venirea lui Mesia, Prințul. Născut în Betleem, El va fi dus în Egipt; după cum spune Osea: „L-am chemat pe Fiul meu din Egipt”.

Ce va pregăti lumea pentru venirea Lui?

Ce eveniment măreț va anunța venirea Lui?

Isaia și Maleahi ne spun că va fi un om, un mesager: „Un glas strigă: „Pregătiți în pustie calea Domnului, neteziți în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!”†.

Care va fi caracterul său?

Care va fi lucrarea lui?

„Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci șchiopul va sări ca un cerb, și limba mutului va cânta de bucurie.”†

Ce predică El?

„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți.”† „Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezește, în fiecare dimineață, El Îmi trezește urechea, să ascult cum ascultă niște ucenici.”†

Cum îl vor primi oamenii?

Cum îl vor întâmpina conducătorii și călăuzele națiunii? „El este disprețuit și părăsit de oameni.” Constructorii resping piatra.

Va apărea El ca rege al Ierusalimului? Și în ce fel?

Zaharia ne spune: „Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.”†

Care va fi sfârșitul vieții sale pe pământ?

Daniel ne spune că El va fi „stârpit”†.

Cine Îl va da în mâinile dușmanilor săi?

Psalmistul ne spune că unul dintre prietenii săi, cel care mânca pâine cu El; iar Zaharia afirmă că El va fi trădat pentru treizeci de arginți.

Îl vor susține ucenicii săi în ultimele sale suferințe?

Nu; Păstorul este lovit, iar oile turmei sunt împrăștiate.

Cum va muri?

El este Mielul, va suferi o moarte lentă și dureroasă, și niciun os din trupul său nu va fi frânt. Moise ne învață că sângele Lui va fi vărsat și că El va fi înălțat ca șarpele în pustie. Zaharia adaugă o altă caracteristică a suferințelor Lui: El va fi străpuns. Niciun alt mod în afară de crucificare nu îndeplinește toate aceste descrieri.

Ce s-a mai întâmplat în timpul răstignirii Lui?

Psalmistul ne spune:

Ce alte circumstanțe însoțesc moartea lui?

„Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.”† „...a fost pus în numărul celor fărădelege.”†

De ce a suferit El?

Isaia răspunde: „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți.”†

Oare numai omul i-a pricinuit suferințele?

Isaia spune: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinț㔆, iar Zaharia scrie: „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu, și asupra omului care îmi este tovarăș! zice Domnul oștirilor. Lovește pe păstor.”† Și, în cuvintele lui David, sufletul său strigă: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?”†

Va rămâne El în mormânt?

David spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în locuința morților, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea”†; „Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii”†; în timp ce istoria lui Iona profețește același lucru; și Osea vorbește despre a treia zi† ca fiind ziua învierii.

Și după învierea Lui?

Psalmul 68 spune: „Te-ai suit pe înălțime, ai luat prinși de război, ai luat în dar oameni; cei răzvrătiți vor locui și ei lângă Domnul Dumnezeu.” Și în alt psalm este scris: „Domnul a zis Domnului meu: „Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.”†

Astfel, avem viața lui Hristos în Moise și în profeți:

Imaginea Mesiei în liniile sale generale era cu mult peste ce putea Israel să conceapă și chiar mai mult decât puteau profeții să-și închipuie, în orice moment. Chiar și după împlinire, era ceva nou pentru popor, diferit de ideile lor, cu mult peste gândurile și așteptările lor. Și în ceea ce privește împlinirea detaliilor de circumstanță, acelea atât de minunate, cine poate explica acest lucru pe baza principiilor naturale? Profeții au vorbit despre harul lui Dumnezeu, pe măsură ce Duhul le-a revelat suferințele lui Hristos și slava care urma să vină. Ei nu aveau o înțelegere profundă a istoriei viitoare, bazată pe cunoașterea profundă a prezentului. Era o predicție divină a evenimentelor strâns legate de împărăția lui Dumnezeu. Nu era în conformitate cu legile obișnuite care guvernează istoria lumii, ci în armonie cu legile împărăției divine, așa cum se manifestaseră deja parțial și așa cum urmau să se dezvăluie mai pe deplin în viitor. Evenimentele care sunt evidențiate nu sunt cele care ar părea omului ca fiind deosebit de importante; în timp ce evenimentele pe care noi le considerăm ca fiind cele mai influente sunt adesea trecute cu vederea. Dar în ziua cea mare se va vedea că profeția aruncă mai multă lumină asupra istoriei decât istoria asupra profeției. Aceste considerații sunt suficiente pentru a arăta că predicția Scripturii este în esență spirituală și legată inseparabil de întreaga sa învățătură și istorie. Se poate adăuga că, deși oamenii cărora le era adresată profeția și chiar profeții înșiși nu înțelegeau pe deplin lucrurile semnificate de Duhul, profeția era întotdeauna legată de istoria, încercările și dificultățile specifice ale poporului din acea vreme; astfel încât era un avertisment pentru cei necredincioși, îndrumare și încurajare pentru cei temători de Dumnezeu și o nouă încercare care separa ceea ce era prețios de ceea ce era josnic (astfel Isaia 40, 66, Dan. 9, etc.).

Așa cum miracolul este intervenția harului lui Dumnezeu în faptă, profeția este intervenția harului lui Dumnezeu în mărturie. Ambele apar pe fundalul eșecului omului; ambele sunt inițiate de înțelepciunea divină, care îi educă pe copiii săi și guvernează lumea, ca ajutor și mângâiere pentru turmă și ca împietrire a celor răi.

Dar profeția – și acesta este punctul nostru principal aici – este o dovadă a originii divine a Scripturii. Forța ei, spre deosebire de cea a unui miracol, nu depinde de credibilitatea mărturiei. Ea este propria ei dovadă. Se împlinește înaintea ochilor lumii. Evreii, Tirul, Babilonul, Ninive demonstrează tuturor celor care au ochi să vadă că avem un cuvânt sigur al profeției și că gura Domnului a vorbit. Cuvintele profeților își găsesc cea mai bună explicație în starea actuală a națiunilor și țărilor despre care au vorbit; și toți oamenii pot vedea că Domnul Dumnezeu, care singur poate vedea sfârșitul de la început, a revelat aceste lucruri slujitorilor Săi, profeții.

Împlinirea cea mai izbitoare a profeției se vede în existența națiunii evreiești. Au trecut patruzeci de secole de când prima promisiune a națiunii i-a fost făcută lui Avram. Așa cum a prezis Balaam, poporul locuiește singur și nu este socotit printre neamuri. În timp ce vechii egipteni, asirienii, caldeenii și romanii – cele mai puternice națiuni pe care le-a cunoscut vreodată lumea – au dispărut, Israelul trăiește și a supraviețuit tuturor calamităților și persecuțiilor îngrozitoare care s-au abătut asupra lui. Alungați din propria lor țară, împrăștiați printre neamuri, privați timp de secole de privilegiul de a poseda pământ, supuși insultei, jafurilor și persecuțiilor de cea mai mare cruzime, ei încă există, numeroși, energici, viguroși trupește și sufletește, misterioși atât prin conservarea lor, cât și prin poziția lor izolată. În mijlocul numeroaselor schimbări care au avut loc în istoria națiunilor, Israelul este națiunea istorică sau, așa cum Isaia își numește poporul, „poporul veșnic” (Isaia 44:7, ebraică); un martor al istoriei sacre consemnate în Scriptură, o garanție a împlinirii unei teocrații și mai mari și mai glorioase. Și când subtilitățile metafizice, precum și secularismul rafinat al epocii noastre se îndepărtează cu aversiune de orice intervenție directă a lui Dumnezeu, fie în trecut, așa cum este consemnat în istorie, fie în viitor, așa cum este consemnat în profețiile Scripturii, evreii sunt un semn viu și o dovadă incontestabilă a adevărului Bibliei. Miracolul și profeția găsesc în ei monumentele lor vii. Nu este de mirare că cel mai mare filosof al epocii noastre (Hegel) a considerat istoria evreilor o enigmă întunecată și derutantă. Este miracolul Istoriei, așa cum este și istoria Miracolului; expunerea sa este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, lumina care luminează neamurile și slava poporului său Israel. Un Dumnezeu viu, spre deosebire de idoli, fie că sunt idoli ai păgânismului sau idolul zeului abstract al filozofiei, face apel la aceasta ca unul dintre atributele sale, că El revelează lucrurile viitoare. „Apărați-vă pricina, – zice Domnul – arătați-vă dovezile cele mai tari, zice Împăratul lui Iacov. Să le arate, și să ne spună ce are să se întâmple; care sunt proorociile pe care le-ați făcut vreodată? Spuneți, ca să luăm seama la ele, și să le vedem împlinirea; sau, vestiți-ne viitorul. Spuneți-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să știm că sunteți dumnezei.”† Și din nou: „Iată că cele dintâi lucruri s-au împlinit, și vă vestesc altele noi; vi le spun mai înainte ca să se întâmple.” (Isaia 42:9; 45:18–21; 48:5, 14–16) Chiar și împăratul Babilonului, Nebucadnețar, un păgân, a exclamat: „Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților, și El descoperă tainele, fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta!”

Astfel, profeția este declarată de Domnul Însuși ca fiind o manifestare și o dovadă a înțelepciunii Sale minunate și a supremației Sale infinite, trimisă pentru a ne dovedi că El se ocupă de noi și, de asemenea, pentru a ne întări contra erorilor celorlalți. Bunul simț obișnuit, nesofisticat, natural va primi profeția ca pe un semn sigur al autorității supranaturale, și numai ingeniozitatea perversă și pseudo-spiritualismul epocii noastre, care, din înălțimea visătoare a înțelepciunii sale speculative, a vorbit pe jumătate disprețuitor, și vag, despre profeție ca dovadă a adevărului Scripturii. Și fiecare împlinire a evenimentelor prezise, fie ea consemnată în Scriptura însăși (ca profeția despre captivitatea Babilonului, Cirus, etc.) sau consemnată în analele istoriei (ca distrugerea Ierusalimului, dispersarea evreilor etc.), ne face „mai siguri” de cuvântul profeției; astfel încât așteptăm cu speranță fermă că Domnul Dumnezeu nu va face altceva decât să descopere taina pe care a revelat-o slujitorilor Săi, profeții, fiind pe deplin convinși că Scriptura conține lucrurile pe care Domnul le-a spus, atestate fiind de semnul dat de Dumnezeu, prin Moise, pentru îndrumarea și încredințarea noastră (Debut. 18:20–22).

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆